Octavian Andronic a lansat volumul "Anul 2000. Schimbarea schimbarii"
(1996 cuvinte în acest text)(9576 afișări)

Duminica, 21 Noiembrie 2010, la pranz, standul Editurii Semne-Artemis, de la Targul
de carte Gaudeamus, gazduit de Romexpo a reunit un mare numar de vizitatori care
au dorit sa fie martorii lansarii volumului de publicistica al jurnalistului
Octavian Andronic.
Personalitatea si opera autorului au fost evocate de catre
prefatatorul editiei, istoricul Adrian Cioroianu, de jurnalistii Octavian
Stireanu, Carol Roman si Ion Marin, precum si de editorul Stefan Dulu.
A fost subliniata valoarea de document pe care o capata aceasta originala reunire intr-un volum a editorialelor scrise pe parcursul unui an de referinta, care refac cursul evenimentelor din perspectiva unui observator atent la semnificatii si echilibrat in evaluarea acestora.
"Anul 2000. Schimbarea schimbarii. O cronologie comentata a mileniului III"
este primul dintr-o serie de 11 volume in care se vor regasi editorialele,
scrise zi de zi si publicate in editiile mai multor jurnale din tara de catre
ziaristul care si-a inscris in CV fondarea primului ziar liber al Revolutiei -
LIBERTATEA - precum si administrarea altor publicatii de marca, alaturi de
remarcabile serii de comentarii la principalele canale de televiziune.
"Un cronicar prin excelență, mai echilibrat decât epoca sa" -
Adrian Cioroianu
Într-un peisaj media care, de-a lungul ultimelor două decenii, a evoluat de la
extazul libertății la agonia libertinajului și care pare acum prea des cantonat
într-o superficialitate dublată de țâfnă, un jurnalist anume a rămas constant de
partea moderației echidistante, a informației verificate și a calmului analitic.
Deloc întâmplător, el este cel care trimite spre dvs. această carte.
Din fericire, firește, nu este singurul – dar nu-s nici mulți în această
situație, din păcate. La ora la care nu fapta sau cuvântul, ci imaginea
(televizată) creează ierarhii și cariere în România, Octavian Andronic se
încăpățânează să rămână unul dintre cei mai puțini vizibili dintre jurnaliștii
noștri de calitate – deși este, probabil, cel care creează cel mai mult și mai
complet, zi de zi, lună de lună, de peste un deceniu: câte un editorial, dublat
de un desen satiric, în fiecare zi lucrătoare, plus asigurarea conducerii uneia
dintre cele mai complete și echilibrate agenții de știri, AMOS NEWS. Își dozează
aparițiile ca un farmacist, grijuliu cu sine și deloc darnic cu cei care l-ar
vrea ca oaspete prin studiouri. Am fost martor, indirect și fără voie, la două
invitații din partea unor televiziuni de știri pe care Octavian Andronic le-a
declinat cu eleganță – motivul fiind unul și același, anume că avea de scris (și
de desenat) “Punctul pe Y” din ziua imediat următoare. Cum cartea care se
deschide aici va explica imediat chiar prin cuvintele autorului, această rubrică
ființează din secolul trecut, adică de la jumătatea anului 1999 când, dintr-o
întâmplare dublată de inspirație și oleacă de noroc, “Punctul pe Y” a devenit
una dintre puținele (și poate cea mai longevivă, pînă azi) probe de editorial
sindicalizat (syndicated, cum spun americanii) din presa noastră. În fond,
această carte – și seria de volume care se deschide cu ea – e rezultatul acestei
decizii și sarcini asumate atunci.
Octavian Andronic are o impresionantă calitate de moderator, chiar și atunci
(sau mai ales atunci) când scrie. Mulți dintre dvs. vi-l veți reaminti din
dezbaterile electoral-prezidențiale ale anilor 1990-2000, când dânsul era parte
din mini-echipele de jurnaliști ce mediau confruntarea pe diverse canale ale
televiziunii publice sau private. Cu toată încrâncenarea politicii de atunci,
trebuie să recunoaștem că moderatorii erau mai eleganți – și mai pricepuți –
decât mulți dintre cei de azi, care par adesea mai nevricoși și mai nevorbiți
decât invitații. Interesant este că acest apetit pentru moderare/mediere
transpare și din scrisul autorului nostru. Nu cred că este vreo persoană publică
– din politică, din administrație sau vreun coleg din presă – care să fi fost
vreodată ofensată de vreun rând al dlui Andronic: chiar și atunci când este
mușcător sau ironic, fraza acestuia nu agresează; ea este empatică, este
argumentată și, mai ales, are acel calm stilistic al jurnalistului adevărat,
care știe că puterea frazei scrise derivă direct din responsabilitatea autorului
ei.
În ultimii doi ani, Octavian Andronic a “dăruit” câte un volum de bilanț la trei
dintre cele mai importante personaje politice ale României post-revoluționare:
Ion Iliescu, Traian Băsescu și Adrian Năstase. Dar tomul de față este altceva:
autorul trece acum dincolo de nivelul unui moderator echidistant: el devine un
cronicar al acestui început de mileniu românesc, propunându-vă câte o rememorare
sugestivă pentru fiecare zi a “anului de graniță” 2000 – “poate cel mai complex
și mai spectaculos dintre toți cei care au trecut din decembrie ’89”, cum spune
autorul chiar pe ultima filă datată a acestei cărți. De la hoții de șine de cale
ferată (06 ianuarie acel an) și pînă la dramele și dramoletele “păgubiților de
la F.N.I.” (01 iunie), de la profețiile lui Silviu Brucan (neconfirmate, ca
atâtea altele!) referitoare la candidatura lui Emil Constantinescu pentru un al
doilea mandat (19 iulie) la un impresionant episod “despre nesimțirea” unora
dintre noi (02 septembrie), de la câteva întrebări bine puse despre enigmele
unor numiri (respinse) de ambasadori (02 decembrie) la un text-memento despre
Virgil Săhleanu – fost lider sindical ieșean, a cărui moarte rămâne una dintre
bizareriile tranziției românești! (11 decembrie 2000) –, textele lui Octavian
Andronic poartă în ele întrebările și fragmentele de răspuns ale multora dintre
noi, cei care atunci animam segmentul cu drept de vot al acelei Românii aflate
la capătul unui deceniu de post-comunism. Privite cu avantajul distanței, unele
dintre texte par preponderent critice sau măcar dubitative la adresa
administrației Constantinescu; este cert că meritele acesteia în viitoarea
aderare la NATO (2004) sau UE (2007) vor fi mai apoi reținute de istorie – dar,
în toamna anului 2000, sentimentul general era mai apropiat de cele spuse de
Octavian Andronic decât de orice altceva.
Din materialul redactat de-a lungul acestor peste 10 ani, Octavian Andronic
poate (re)constitui lejer 10 sau 11 volume, fiecare cu prinosul său de
rememorare pentru (aproape) fiecare dintre zilele scurse. Aproape că-i fericesc
pe istoricii (sau măcar pe curioșii) viitorului, care vor avea, sub această
formă, una dintre cele mai complete, mai ironice, mai generale și mai bine
scrise cronici ale începutului de mileniu III românesc. Se vede că Octavian
Andronic a scris-o nu numai dintr-o datorie profesională, ci – înainte de toate
– cu o vădită plăcere: adică, plăcerea celui care, dorind să înțeleagă el
însuși, remarcă ceea ce nu toți văd, pune cap la cap informațiile, face
conexiunile cu fler și explică și altora partea de adevăr a lumii – și timpului
– în care trăiește.
Drept care, pe scurt, iată ideea pe care tot încerc să v-o spun de trei pagini
încoace: dacă presei române post-comuniste i-a fost dat să aibă un cronicar
veritabil, acesta este Octavian Andronic. Stilul frazei și conturul desenului
său au fost înzestrate pentru așa ceva. Pregătiți-vă cum se cuvine, faceți
cafeaua, așezați-vă comod în fotolii: acesta nu-i decât începutul; mai sunt alte
10 volume care abia așteaptă să vină, pentru a ne (re)aminti împreună câteva
crâmpeie din propria noastră viață și din comuna noastră istorie recentă &
contemporană!
Adrian Cioroianu
12 septembrie 2010, București
Cuvânt după
Cei 11 ani ai primului deceniu ...
În urmă cu 11 ani, prietenul Zoly Kovacs, fondatorul grupului de presă AGENDA
din Timișoara, cu care Libertatea avusese o bună colaborare vreme de câțiva ani,
mi-a făcut o propunere: să-i dau, zilnic, câte un comentariu și o caricatură,
pentru cotidianul său, „Agenda Zilei”. De-a lungul primului deceniu de presă
liberă exersasem sporadic această procedură. Copleșit, adeseori, de problemele
redacționale, constatam că nu îmi mai rămâne timp pentru „delicatesa” zilei,
care începuse să devină editorialul. Mă aflam într-un moment de cumpănă. Tocmai
părăsisem noul cotidian „Informația de prânz”, căruia Adrian Sârbu nu avusese
tăria să-i facă un loc în tipografia sa dimineața, când era evident că nu mai
există o piață pentru jurnale de după amiază sau de seară (dealtfel, ziarul nu
mi-a supraviețuit decât vreo două luni, fiind abandonat de grupul în care se
oploșiseră tot felul de „băieți deștepți”, angrenați într-o permanentă
competiție de a se afla în grațiile boss-ului care începuse deja să cocheteze cu
paranoia) și nu aveam o imagine prea clară a ceea ce urma să fac. Eram însă
hotărât să-mi acord un răgaz – mai ales că „pompa centrală” începuse să-mi dea
semne de neliniște, ridicându-mi tensiunea până la niveluri de alarmă – și
propunerea părea binevenită, mai ales că avea darul să mă țină în contact cu
actualitatea. Cu caricaturile nu era o problemă, pentru că „Andografia zilei”
continua să fie difuzată de PRO TV, în baza unui contract de sponsorizare cu
prietenul Sandu Feig, creatorul „Sankt Petersburgului”, iar cele două variante –
cea animată și cea statică - puteau coexista fericit.
Am început, deci, pe la jumătatea lui 99, un exercițiu de disciplină
profesională pe care nu l-am întrerupt până astăzi, dătător, în egală măsură, de
satisfacții și de stres. Pentru că nu odată, mintea sătulă de avatarurile unei
realități năuce, refuza să rezoneze la semnalul orei de închidere a ediției. Cu
timpul, „Punctul pe Y” mi-a fost solicitat și de alte publicații și a
constituit, poate, prima formă de sindicalizare din presa românească, el fiind
tipărit, concomitent, la Timișoara, București, Suceava, Brașov, Pitești, Satu
Mare, Oradea, Curtea de Argeș și alte câteva locuri pe care nu le mi le mai
amintesc. În același timp, odată cu demararea primului blog de presă, de către
compania de internet „Kappa”, editorialul și caricatura au figurat în sumarul
„Ziarului Personal”, de pe la jumătatea lui 2000. Aici s-a constituit și arhiva
pe care, centralizând-o, am ajuns la concluzia că din lectura editorialelor se
poate desprinde o cronică personală a timpului parcurs, refăcând un traseu
marcat de percepția subiectivă a unor evenimente obiective.
Am avut sentimentul că, în mod rezonabil, perisabilitatea, efemerul articolului
de ziar, se poate converti într-un edificiu care să reziste timpului – cu
avantajele și dezavantajele constând în infirmarea sau confirmarea unor
atitudini sau puncte de vedere.
Ideea de a reface cronologia primului deceniu al mileniului trei, într-un șir de
volume dedicate fiecărui an scurs m-a tentat din primul moment, deși am realizat
dificultatea transpunerii sale în practică, pe care tocmai am exersat-o pe
parcursul celor trei volume de „Dicționar politic” apărute la finele lui 2009 și
debutul lui 2010 – „B de la Băsescu”, „I de la Iliescu” și „N de la Năstase”.
Tot ele mi-au întărit însă convingerea că un astfel de exercițiu nu este doar
posibil, ci și necesar și că, într-o lume și etapă isterică copleșită de
informație, se înregistrează un mare deficit de organizare și ierarhizare a
acesteia.
Nu știu, e posibil ca cei care se vor încumeta să scrie istoria acestei perioade
complexe, vor apela și la acest „izvor”, acordându-i înțelegerea necesară ce
ține de inevitabila subiectivitate a tratării temelor. Sunt însă convins că
pentru cei mai mulți dintre cei care au trăit cu intensitate intervalul, lectura
unei astfel de lucrări va constitui prilejul unor surprinzătoare rememorări.
Spuneam că este vorba de un exercițiu temerar, seria urmând să cuprindă 10 sau
11 volume. Nu doar din punct de vedere intelectual, ci și din cel banal,
material, pentru că demersul meu se produce într-un moment de criză care pare să
blocheze înțelegerea și interesul celor care ar putea contribui la realizarea
lui. Sper însă că voi găsi resursele necesare pentru a-l duce la capăt. Încep cu
acest an „2000 – Schimbarea schimbării”, chiar dacă mi s-ar putea reproșa că,
tehnic, nu face parte din primul deceniu al mileniului. De ce îl includ? În
primul rând pentru că așa vreau, și nimeni nu mă poate împiedica. În al doilea,
pentru că în el se pot descifra originile tuturor tendințelor și acțiunilor
manifestate pe parcursul următorilor. Este anul în care se crează premisele
ciclului de alternanțe politice și în care se distilează proiectele politice
viabile, care vor marca profilul românesc al deceniului. Dar, mai ales, este
anul în care intră în scenă un veritabil contingent de figuri noi, concomitent
cu ieșirea unora despre care, astăzi, practic nu ne mai aducem aminte.
Vă doresc lectură agreabilă!
Octavian Andronic