Octavian Andronic a lansat volumul "Anul 2000. Schimbarea schimbarii"

(1996 cuvinte în acest text)
(9281 afişări)  

Duminica, 21 Noiembrie 2010, la pranz, standul Editurii Semne-Artemis, de la Targul de carte Gaudeamus, gazduit de Romexpo a reunit un mare numar de vizitatori care au dorit sa fie martorii lansarii volumului de publicistica al jurnalistului Octavian Andronic.

Personalitatea si opera autorului au fost evocate de catre prefatatorul editiei, istoricul Adrian Cioroianu, de jurnalistii Octavian Stireanu, Carol Roman si Ion Marin, precum si de editorul Stefan Dulu.

A fost subliniata valoarea de document pe care o capata aceasta originala reunire intr-un volum a editorialelor scrise pe parcursul unui an de referinta, care refac cursul evenimentelor din perspectiva unui observator atent la semnificatii si echilibrat in evaluarea acestora.

"Anul 2000. Schimbarea schimbarii. O cronologie comentata a mileniului III" este primul dintr-o serie de 11 volume in care se vor regasi editorialele, scrise zi de zi si publicate in editiile mai multor jurnale din tara de catre ziaristul care si-a inscris in CV fondarea primului ziar liber al Revolutiei - LIBERTATEA - precum si administrarea altor publicatii de marca, alaturi de remarcabile serii de comentarii la principalele canale de televiziune.

Click pentru album foto...

"Un cronicar prin excelenţă, mai echilibrat decât epoca sa" - Adrian Cioroianu

Într-un peisaj media care, de-a lungul ultimelor două decenii, a evoluat de la extazul libertăţii la agonia libertinajului şi care pare acum prea des cantonat într-o superficialitate dublată de ţâfnă, un jurnalist anume a rămas constant de partea moderaţiei echidistante, a informaţiei verificate şi a calmului analitic. Deloc întâmplător, el este cel care trimite spre dvs. această carte.

Din fericire, fireşte, nu este singurul – dar nu-s nici mulţi în această situaţie, din păcate. La ora la care nu fapta sau cuvântul, ci imaginea (televizată) creează ierarhii şi cariere în România, Octavian Andronic se încăpăţânează să rămână unul dintre cei mai puţini vizibili dintre jurnaliştii noştri de calitate – deşi este, probabil, cel care creează cel mai mult şi mai complet, zi de zi, lună de lună, de peste un deceniu: câte un editorial, dublat de un desen satiric, în fiecare zi lucrătoare, plus asigurarea conducerii uneia dintre cele mai complete şi echilibrate agenţii de ştiri, AMOS NEWS. Îşi dozează apariţiile ca un farmacist, grijuliu cu sine şi deloc darnic cu cei care l-ar vrea ca oaspete prin studiouri. Am fost martor, indirect şi fără voie, la două invitaţii din partea unor televiziuni de ştiri pe care Octavian Andronic le-a declinat cu eleganţă – motivul fiind unul şi acelaşi, anume că avea de scris (şi de desenat) “Punctul pe Y” din ziua imediat următoare. Cum cartea care se deschide aici va explica imediat chiar prin cuvintele autorului, această rubrică fiinţează din secolul trecut, adică de la jumătatea anului 1999 când, dintr-o întâmplare dublată de inspiraţie şi oleacă de noroc, “Punctul pe Y” a devenit una dintre puţinele (şi poate cea mai longevivă, pînă azi) probe de editorial sindicalizat (syndicated, cum spun americanii) din presa noastră. În fond, această carte – şi seria de volume care se deschide cu ea – e rezultatul acestei decizii şi sarcini asumate atunci.

Octavian Andronic are o impresionantă calitate de moderator, chiar şi atunci (sau mai ales atunci) când scrie. Mulţi dintre dvs. vi-l veţi reaminti din dezbaterile electoral-prezidenţiale ale anilor 1990-2000, când dânsul era parte din mini-echipele de jurnalişti ce mediau confruntarea pe diverse canale ale televiziunii publice sau private. Cu toată încrâncenarea politicii de atunci, trebuie să recunoaştem că moderatorii erau mai eleganţi – şi mai pricepuţi – decât mulţi dintre cei de azi, care par adesea mai nevricoşi şi mai nevorbiţi decât invitaţii. Interesant este că acest apetit pentru moderare/mediere transpare şi din scrisul autorului nostru. Nu cred că este vreo persoană publică – din politică, din administraţie sau vreun coleg din presă – care să fi fost vreodată ofensată de vreun rând al dlui Andronic: chiar şi atunci când este muşcător sau ironic, fraza acestuia nu agresează; ea este empatică, este argumentată şi, mai ales, are acel calm stilistic al jurnalistului adevărat, care ştie că puterea frazei scrise derivă direct din responsabilitatea autorului ei.

În ultimii doi ani, Octavian Andronic a “dăruit” câte un volum de bilanţ la trei dintre cele mai importante personaje politice ale României post-revoluţionare: Ion Iliescu, Traian Băsescu şi Adrian Năstase. Dar tomul de faţă este altceva: autorul trece acum dincolo de nivelul unui moderator echidistant: el devine un cronicar al acestui început de mileniu românesc, propunându-vă câte o rememorare sugestivă pentru fiecare zi a “anului de graniţă” 2000 – “poate cel mai complex şi mai spectaculos dintre toţi cei care au trecut din decembrie ’89”, cum spune autorul chiar pe ultima filă datată a acestei cărţi. De la hoţii de şine de cale ferată (06 ianuarie acel an) şi pînă la dramele şi dramoletele “păgubiţilor de la F.N.I.” (01 iunie), de la profeţiile lui Silviu Brucan (neconfirmate, ca atâtea altele!) referitoare la candidatura lui Emil Constantinescu pentru un al doilea mandat (19 iulie) la un impresionant episod “despre nesimţirea” unora dintre noi (02 septembrie), de la câteva întrebări bine puse despre enigmele unor numiri (respinse) de ambasadori (02 decembrie) la un text-memento despre Virgil Săhleanu – fost lider sindical ieşean, a cărui moarte rămâne una dintre bizareriile tranziţiei româneşti! (11 decembrie 2000) –, textele lui Octavian Andronic poartă în ele întrebările şi fragmentele de răspuns ale multora dintre noi, cei care atunci animam segmentul cu drept de vot al acelei Românii aflate la capătul unui deceniu de post-comunism. Privite cu avantajul distanţei, unele dintre texte par preponderent critice sau măcar dubitative la adresa administraţiei Constantinescu; este cert că meritele acesteia în viitoarea aderare la NATO (2004) sau UE (2007) vor fi mai apoi reţinute de istorie – dar, în toamna anului 2000, sentimentul general era mai apropiat de cele spuse de Octavian Andronic decât de orice altceva.

Din materialul redactat de-a lungul acestor peste 10 ani, Octavian Andronic poate (re)constitui lejer 10 sau 11 volume, fiecare cu prinosul său de rememorare pentru (aproape) fiecare dintre zilele scurse. Aproape că-i fericesc pe istoricii (sau măcar pe curioşii) viitorului, care vor avea, sub această formă, una dintre cele mai complete, mai ironice, mai generale şi mai bine scrise cronici ale începutului de mileniu III românesc. Se vede că Octavian Andronic a scris-o nu numai dintr-o datorie profesională, ci – înainte de toate – cu o vădită plăcere: adică, plăcerea celui care, dorind să înţeleagă el însuşi, remarcă ceea ce nu toţi văd, pune cap la cap informaţiile, face conexiunile cu fler şi explică şi altora partea de adevăr a lumii – şi timpului – în care trăieşte.

Drept care, pe scurt, iată ideea pe care tot încerc să v-o spun de trei pagini încoace: dacă presei române post-comuniste i-a fost dat să aibă un cronicar veritabil, acesta este Octavian Andronic. Stilul frazei şi conturul desenului său au fost înzestrate pentru aşa ceva. Pregătiţi-vă cum se cuvine, faceţi cafeaua, aşezaţi-vă comod în fotolii: acesta nu-i decât începutul; mai sunt alte 10 volume care abia aşteaptă să vină, pentru a ne (re)aminti împreună câteva crâmpeie din propria noastră viaţă şi din comuna noastră istorie recentă & contemporană!

Adrian Cioroianu
12 septembrie 2010, Bucureşti

Cuvânt după

Cei 11 ani ai primului deceniu ...

În urmă cu 11 ani, prietenul Zoly Kovacs, fondatorul grupului de presă AGENDA din Timişoara, cu care Libertatea avusese o bună colaborare vreme de câţiva ani, mi-a făcut o propunere: să-i dau, zilnic, câte un comentariu şi o caricatură, pentru cotidianul său, „Agenda Zilei”. De-a lungul primului deceniu de presă liberă exersasem sporadic această procedură. Copleşit, adeseori, de problemele redacţionale, constatam că nu îmi mai rămâne timp pentru „delicatesa” zilei, care începuse să devină editorialul. Mă aflam într-un moment de cumpănă. Tocmai părăsisem noul cotidian „Informaţia de prânz”, căruia Adrian Sârbu nu avusese tăria să-i facă un loc în tipografia sa dimineaţa, când era evident că nu mai există o piaţă pentru jurnale de după amiază sau de seară (dealtfel, ziarul nu mi-a supravieţuit decât vreo două luni, fiind abandonat de grupul în care se oploşiseră tot felul de „băieţi deştepţi”, angrenaţi într-o permanentă competiţie de a se afla în graţiile boss-ului care începuse deja să cocheteze cu paranoia) şi nu aveam o imagine prea clară a ceea ce urma să fac. Eram însă hotărât să-mi acord un răgaz – mai ales că „pompa centrală” începuse să-mi dea semne de nelinişte, ridicându-mi tensiunea până la niveluri de alarmă – şi propunerea părea binevenită, mai ales că avea darul să mă ţină în contact cu actualitatea. Cu caricaturile nu era o problemă, pentru că „Andografia zilei” continua să fie difuzată de PRO TV, în baza unui contract de sponsorizare cu prietenul Sandu Feig, creatorul „Sankt Petersburgului”, iar cele două variante – cea animată şi cea statică - puteau coexista fericit.

Am început, deci, pe la jumătatea lui 99, un exerciţiu de disciplină profesională pe care nu l-am întrerupt până astăzi, dătător, în egală măsură, de satisfacţii şi de stres. Pentru că nu odată, mintea sătulă de avatarurile unei realităţi năuce, refuza să rezoneze la semnalul orei de închidere a ediţiei. Cu timpul, „Punctul pe Y” mi-a fost solicitat şi de alte publicaţii şi a constituit, poate, prima formă de sindicalizare din presa românească, el fiind tipărit, concomitent, la Timişoara, Bucureşti, Suceava, Braşov, Piteşti, Satu Mare, Oradea, Curtea de Argeş şi alte câteva locuri pe care nu le mi le mai amintesc. În acelaşi timp, odată cu demararea primului blog de presă, de către compania de internet „Kappa”, editorialul şi caricatura au figurat în sumarul „Ziarului Personal”, de pe la jumătatea lui 2000. Aici s-a constituit şi arhiva pe care, centralizând-o, am ajuns la concluzia că din lectura editorialelor se poate desprinde o cronică personală a timpului parcurs, refăcând un traseu marcat de percepţia subiectivă a unor evenimente obiective.

Am avut sentimentul că, în mod rezonabil, perisabilitatea, efemerul articolului de ziar, se poate converti într-un edificiu care să reziste timpului – cu avantajele şi dezavantajele constând în infirmarea sau confirmarea unor atitudini sau puncte de vedere.

Ideea de a reface cronologia primului deceniu al mileniului trei, într-un şir de volume dedicate fiecărui an scurs m-a tentat din primul moment, deşi am realizat dificultatea transpunerii sale în practică, pe care tocmai am exersat-o pe parcursul celor trei volume de „Dicţionar politic” apărute la finele lui 2009 şi debutul lui 2010 – „B de la Băsescu”, „I de la Iliescu” şi „N de la Năstase”. Tot ele mi-au întărit însă convingerea că un astfel de exerciţiu nu este doar posibil, ci şi necesar şi că, într-o lume şi etapă isterică copleşită de informaţie, se înregistrează un mare deficit de organizare şi ierarhizare a acesteia.

Nu ştiu, e posibil ca cei care se vor încumeta să scrie istoria acestei perioade complexe, vor apela şi la acest „izvor”, acordându-i înţelegerea necesară ce ţine de inevitabila subiectivitate a tratării temelor. Sunt însă convins că pentru cei mai mulţi dintre cei care au trăit cu intensitate intervalul, lectura unei astfel de lucrări va constitui prilejul unor surprinzătoare rememorări.

Spuneam că este vorba de un exerciţiu temerar, seria urmând să cuprindă 10 sau 11 volume. Nu doar din punct de vedere intelectual, ci şi din cel banal, material, pentru că demersul meu se produce într-un moment de criză care pare să blocheze înţelegerea şi interesul celor care ar putea contribui la realizarea lui. Sper însă că voi găsi resursele necesare pentru a-l duce la capăt. Încep cu acest an „2000 – Schimbarea schimbării”, chiar dacă mi s-ar putea reproşa că, tehnic, nu face parte din primul deceniu al mileniului. De ce îl includ? În primul rând pentru că aşa vreau, şi nimeni nu mă poate împiedica. În al doilea, pentru că în el se pot descifra originile tuturor tendinţelor şi acţiunilor manifestate pe parcursul următorilor. Este anul în care se crează premisele ciclului de alternanţe politice şi în care se distilează proiectele politice viabile, care vor marca profilul românesc al deceniului. Dar, mai ales, este anul în care intră în scenă un veritabil contingent de figuri noi, concomitent cu ieşirea unora despre care, astăzi, practic nu ne mai aducem aminte.

Vă doresc lectură agreabilă!

Octavian Andronic