Adevărul este singura scuză a abundenţei şi în cazul lui Theodor Răpan adevărurile poetice pe care el le are de împărtăşit lumii sunt argumentul firesc al unei remarcabile frecvenţe editoriale care surprinzând întâi, impresionând apoi, tezaurizează în camera comorilor liricii noastre volume precum ''Taurul lui Falaris'', ''Muzeul de păstrăvi'' şi acum aceste file din jurnalul unui heruvim aduse nouă cu ''Poştalionul de seară'' şi purtând girul grafic al ilustraţiilor magicianului Damian Petrescu, toate atât de generos puse în valoare prin măiestria prietenilor săi de o viaţă, Sandu şi Ştefan Dulu, diriguitorii Editurii Semne.


    De altfel, cred că poeţii n-au biografie, biografia lor fiind opera - cum spune fascinantul Iusitan Fernando Pessoa, un poet atât de apropiat sufletului lui Theodor Răpan - şi această formulă se potriveşte cum nu se poate mai bine celui care între debuturile timpurii, din anii adolescenţei teleormănene, şi împlinirile de azi, n-a lăsat în urmă siajul unor trăiri abisale, precum acelea asociate unora dintre predecesorii sau colegii generaţiei sale.
    Ceea ce nu înseamnă că, în plan poetic, Theodor Răpan nu-şi consumă, la cea mai înaltă intensitate o existenţă în care tragicul, de cea mai pură şi mai străveche esenţă, coexistă cu speranţa, într-un bioritm straniu, alimentat de o mistuitoare şi totodată, regeneratoare de energie.
    În acest fel, Răpan a fost, a rămas şi, cunoscându-l bine, in ciuda imprevizibilului care poate marca încă existenţa poetică a unui autor ajuns, biologic vorbind, abia pe la jumătatea drumului său, cred că va rămâne un prizioner al speranţei, fără ca acestă stare de fapt să slăbească tăria verbului său, dimpotrivă!
    Şi pentru a întări acest aparent paradox, se cuvine să observăm evoluţia artei sale, pe cât creaţia câştigă în consistenţă, în densitate poetică, pe atât devine mai elevată conceptual, mai subtilă, mai liberă de prejudecăţi şi de norme.
    Poetul se înalţă, aspirând la stele, şi ne face părtaşi la această înălţare.
    Şi cu aceasta consider necesar să evoc un lucru pe care ar fi trebuit să-l aşez la începutul acestei prezentări şi pe care observatorii critici ai poetului, furaţi de frumuseţea intrinsecă a poemelor sale, l-au scăpat din vedere.
Este vorba de fericita simbioză, creată de fiecare dată la lansarea lucrărilor poetului, de grija în care a căutat spaţiul cel mai potrivit acestui act care depăşeşte un simplu gest de conivenţă, intrat în habitudinile breslei.
    Pentru Theodor Răpan, botezul a fost trăit, în cel mai profund sens creştin, ca o împărtăşire totală, ca o lepădare de rău şi o întoarcere la viaţă, ce nu se poate desfăşura decât într-un loc anume, cu ceremonialul şi publicul său.
    Sărbătoarea de astăzi, stă mărturie. Căci de unde putea pleca spre lume acest Poştalion de seară, decât din acest spaţiu de aleasă şi veche nobleţe al palatului în care ne aflăm.
    Şi ce alţi naşi şi-ar fi putut dori Thedor Răpan pentru cartea sa, decât pe dumneavoastră, cei aflaţi acum aici, în acest loc binecuvîntat, într-o zi de iarnă, care ar putea fi deopotrivă, de toamnă sau de primăvară.
    Mulţumindu-vă pentru acest lucru, şi mulţumindu-i în primul rând poetului, aş putea să închei. Nu înainte însă, de a mai adăuga ceva: cărţi de poezie semnate de Theodor Răpan, ajunse prin mijlocirea prietenului său la Paris, au putut redeschide, pentru iubitorul şi cunoscătorul public francez, interesul pentru scrisul românesc şi, nu în ultimul rând, pentru ştiinţa de a face cărţi - frumoase cărţi - a editurilor din România. Ceea ce, pentru diplomaţia noastră culturală, nu e puţin lucru.

Prof. Vladimir Alexandrescu

NIMIC NOU SUB SOARE

        Şi totul părea ca la început! Aceeaşi scenă: confini şi loji masonice, jarul, tornada de foc a muntelui, dulcea ta sărutare...

        Buzele miroseau a smirnă sau poate a stârv de cocor. În privinţa zilelor netrăite, poetul-martor: roiuri de ţânţari amuşinând umbra, capă şi spadă, boli fără leac pe o cataractă inventată în fugă...

        Iată cavalcada melcilor dezertaţi! De frică, plec la oaste, în pădurea de vocale mă ascund, când meteorii, roi după roi, sfâşie carnea întunecată a morţii...

        Leprele somnului veşnicesc tinereţea pierdută. Bărbat în puterea patului, moţăi în faţa acestei ninsori şi pulpele tale sunt roze ce pier. Şi iarăşi chiui cu forţa gurii strivite: hai, vino, târfă cu ţâţe de noapte furată!

        Se aud predicatele vieţii! Să-nfiorez ţărâna nu mai pot!...

 

FINAL DE CÂNTEC
" Aţi mers atât de mult în afara cărării,
ca o stea căzătoare în întuneric.
Aţi fost tristeţe şi minciună,
iar uşurare - niciodată."
(Anna AHMATOVA)

        Ostenit de drum, tulburat de ape, muribundul sunet împietri pe ram. Scoică putredă de tinereţe, Dunâre fulguindă, ţipăt în van. Nu mai am forţa întregului, ochiul nu mă ascultă, între lăcustă şi broasca râioasă - numai fum, iască şi cremene, luptă pierdută...

        Sufletul meu se iveşte pe coastă, mâna limbii române sărută. Am uitat să te rog: îndură-mă! Sorb ceţuri înalte cu gust de cucută...

        Carnea se vindecă, osul e fraged, scalpul vârstei ridic! Ma cuprinde tristeţea: nu sunt lucrul final, ci un om care-nvaţă să tacă...

---

Publicat de : Jean VASILESCU
Data publicării: 27 Ian 2005 - 12:00