Cuvânt înainte…
Un an care a decis alți ani
Al cincilea volum unde cunoscutul comentator politic și grafician satiric, Octavian Andronic – pentru mine și pentru mulți alții, simpaticul Ando -, și-a adunat editorialele din colecția „Punctul pe Y” este închinat anului 2004. An electoral și încă nu unul obișnuit, ci unul ce urma să decidă, în istoria noastră contemporană, continuitatea sau alternanța la guvernarea României, anul unui rezultat pe muchie de cuțit în alegerile prezindențiale, acesta i-a prilejuit nuanțatului Ando un șir de însemnări pline de acea savoare despre care am vorbit la lansarea unui tom anterior consacrat anului 2002.
A fost, 2004, anul final al guvernului Adrian Năstase, „cel mai productiv”, o spune autorul, din epoca post-decembristă, guvernul care ne-a dus în NATO și care a făcut posibilă ridicarea vizelor pentru țările vestice, cel care a pregătit consistent intrarea noastră în Uniunea Europeană.
Prefațând aici rândurile lui Octavian Andronic, declar sonor că sunt foarte subiectiv, căci am avut prilejul de a face parte din acest guvern, de la început până la sfârșit. Eram printre cei pe care media, mereu speculativă, i-a socotit „oamenii lui Ion Iliescu”, cei care nu s-au ciocnit niciodată – îmi pare rău dacă dezamăgesc pe unii – cu „oamenii lui Adrian Năstase” (presupun că imaginația colectivă doritoare de conflicte sau măcar de dihotomii și iubitoare de tandemuri a extrapolat o situație firească: coexistența vechilor colaboratori ai președintelui cu mai tinerii apropiați ai premierului).
Eroii însemnărilor din anul 2004 sunt, evident, cei doi lideri ai momentului, „moderatorul universal” Ion Iliescu – cel care rămâne omul politic român al ultmilor două decenii – și „delfinul” Adrian Năstase, cel care într-o succesiune firească urma să meargă la Cotroceni. ªi aici, ca într-o piesă cu final neașteptat, ajungem la acel decembrie fatidic în care apare decisiv al treilea – și ultimul, deocamdată – om politic al acestor 23 de ani, politicianul atipic care a tulburat „cu regularitate mediile în care a acționat”, căpitanul de marină fără finețuri și dulcețuri, „buldozerul” Traian Băsescu.
După ce a luat din nou primăria bucureșteană, după ce a lăcrimat la retragerea lui Stolojan, după ce a vituperat cu succes contra „corupției pesediste”, după ce a făcut dintr-o parte a electoratului – cel cu memorie scurtă – părtașul unor iluzii treptat spulberate – și adaug (foarte subiectiv, din nou), al unei nerecunoștințe istorice, acest redutabil strateg a așternut cu dibăcie și cinism drumul României pentru zece ani aproape pierduți, bulversând orice regulă firească pentru un popor oricum dezorientat. Au contribuit aici și criza PSD după alegerile locale, și orgoliile din partidul de guvernământ care au dus la conflicte latente cu președintele țării, și trădarea care mijea după invitarea lui Ion Iliescu de a lua președinția aceluiași partid – culminând cu abjecția din aprilie 2005 despre care, cu siguranță, Ando va scrie în volumul următor -, după cum l-a ajutat pe câștigătorul prezidențialelor din 2004 și „copita de măgar” a PUR, formațiunea politică devenită „conservatoare” și care tot divorțează și se căsătorește pe eșichierul partidelor, marcând un capitol pitoresc, dar inu-til, al politicii naționale din ultimul deceniu.
Cititorul va degusta în notele lui Ando caracterizări foarte exacte de personaje – de la Valeriu Stoica la Petre Roman, de la Cristian Diaconescu la Mugur Isărescu, de la Dan Voiculescu la Valer Dorneanu, de la Marean Vanghelie la Radu Câmpeanu (oare cum ar fi arătat liberalismul românesc cu el și nu cu liderii actuali?) – după cum va aprecia premoniții, precum aceea potrivit căreia alianța PD-PNL e „riscantă strategic”, aceea că „machedonul polivalent” George Becali poate oferi surprize sau că Victor Ponta are „muguri de aroganță”. Mi-a plăcut, nu o dată, umorul lui Octavian Andronic când observa că PNL are mai mulți lideri de cât ar avea nevoie, cand comenta bulversarea produsă de … tunsoarea din Piața Unirii a lui Ion Iliescu sau când remarca ironic „remanierea restructurării guvernamentale”. La fel am apreciat la justa valoare realismul curajos al observațiilor gazetarului care nu se sfiește să vorbeasca despre „masochismul național” și despre „slugărnicia ancestrală” a conaționalilor nostri.
Voi adăuga că Ando observa lucruri pe care unii dintre noi, cei aflați în Executiv, nu le apreciam la justa lor valoare – precum inteligentul proces de întinerire a guvernului Năstase pe ultimii pași -, după cum notează greșelile PSD-ului, de la alegerile interne care au fost un inutil exercițiu de imagine, până la indirecta demonizare a lui Vadim de către propusul prim-ministru. ªi pentru a nu-i rămâne dator autorului nostru, îmi voi îngădui să-l șicanez reproșându-i lipsa din însemnări a neuitatu-lui triumf de la Bruxelles, din mai 2004 când s-a obținut pentru Sibiu calitatea de capitală culturală europeană alături de Luxemburg, eveniment ce a făcut posibilă realitatea din 2007gestionată de succesorii mei liberali din fruntea Ministerului Culturii și Cultelor între care și – pentru ca șicana să fie deplină – cea numită „onesta Mona Muscă”…
În compensație, îi mulțumesc autorului pentru cele câteva referiri la finala primelor prezidențiale, cea din 17 mai 1990, civilizată ca niciuna de atunci, grație celor 3 candidați, Câmpeanu, Iliescu și Rațiu-, ideea organizării sale aparținand celui ce conducea pe atunci Radiotelevizi-unea Română și care se întâmplă să semneze acum această prefață. Prefață la un volum alert, informat, echilibrat și subtil în stilul care l-a facut cunoscut și recunoscut pe jurnalistul Octavia Andronic.
acad. Răzvan Theodorescu
August 2013, București