O săptămână urâtă [1]

Iată, am ajuns aproape de capătul unei săptămâni care parcă nu se mai termină. De regulă, ne plângem că timpul trece prea repede, dar de data aceasta, ne-am dorit să vină, în sfârșit, zilele de odihnă, cu speranța că patimiile se vor mai stinge, că rațiunea va învinge, că, în definitiv, există cauze, interese mai importante decât cele puse în joc de tot felul de frustrați, de veleitari, de non-valori.

În general, nu este recomandabil să-ți amintești numai de lucrurile urâte, pentru că de ele avem parte din belșug. Mulți dintre noi căutăm cu aviditate și ceea ce este bun în societatea noastră atât de bulversată, ceea ce este bun în om. Doar așa se mai întreține speranța că vom ieși din marasmul moral, pentru că, în primă și ultimă instanță, în oazele de bună-credință și de bună-cuviință se află germenii optimismului, fie el cât se poate de temperat, de prudent. Din păcate, în săptămâna pe care o încheiem, răul, urâtul au dat - cum se spune - pe dinafară.
Nu ne imaginam că împlinirea unui deceniu și jumătate de la dramaticele evenimente din 13-15 iunie 1990 să fie mediatizate atât de părtinitor, cu vădite tendințe de linjaș politic, să fie folosite pentru a bara drumul spre adevăr, spre concluzii viabile, utile în prezent și viitor. Ceea ce mocnea, la foc mic, în anumite zone ale politicului și ale mijloacelor de comunicare în masă a răbufnit cu atâta forță încât ura, idiosincraziile, intoleranța au luat locul analizelor lucide, cu atât mai necesare cu cât s-au tratat teme controversate, sensibile, extrem de complicate, pentru că a fost vorba despre fenomene și procese care și-au avut și își au originea în străfundurile societății românești eliberate de totalitarismul comunist.
Concentrarea acuzațiilor, a tirului concentric al unor televiziuni, posturi de radio și publicații asupra lui Ion Iliescu nu poate fi considerată doar o manifestare resentimentară sau o expresie a neputinței ori a lipsei de voință de a cerceta onest cauzele de profunzime și derularea adevărată a tragicelor evenimente. Cu totul întâmplătoarele scurgeri de informații din instanțele de urmărire penală, cu totul întâmplătoarele declarații războinice (incoerente și în mare măsură mincinoase) ale lui Miron Cozma, cu totul întâmplătoare "dezvăluiri" ale ex-președintelui Emil Constantinescu, ca și multe alte așa-zise luări de poziție și mărturii ascund o strategie, un program, un plan, ale căror obiective ne scapă, deocamdată.
Se încearcă să fim prostiți "pe față". Atât cu informații distorsionate, cât și cu interpretări forțate, precis direcționate, concordante, ca și cum ar răspunde unei comenzi unice. Dacă nu s-ar manifesta atâta patimă, atâta orbire, nu numai politică, ci și morală, lucrurile s-ar putea clarifica mai lesne. Pe când așa, ele se încurcă și mai mult, nu le mai dă nimeni de capăt, pe fondul unei confunzii care tinde să se generalizeze.
Bunăoară, ex-președintele Constantinescu - care a scos armata pentru a opri, în 1999, înaintarea "trupelor lui Cozma" spre Capitală - ce are de reproșat ex-președintelui Iliescu în legătură cu solicitarea sa, din 13 iunie 1990, de a se interveni cu unele formațiuni MApN în sprijinul forțelor de ordine (în cea mai mare parte a lor, neputincioase) care apărau instituții publice importante precum Ministerul de Interne și Poliția Capitalei? Așa cum nu este corect să se reproșeze primului decizia-limită, tot așa se cuvine să se procedeze în cazul celui de-al doilea. Cu câte criterii, cu câte unități de măsură operăm?
Poate că faptul cel mai urât vizează nesocotirea diferenței uriașe dintre aspectele de ordin politic și cele de ordin juridic. Amestecarea, cu voie sau fără voie, a celor două planuri, subaprecierea unuia și supraaprecierea celuilalt, fariseismul, luările de poziție referitoare la obligativitatea asigurării independenței Justiției prin declarații publice care "dictează" soluții pentru procurori și judecători au indus în societate și sentimentul nesiguranței, teama că situația poate să fie scăpată de sub control și că sunt posibile cele mai mari porcării. Sperăm că acest final de săptămână să fie folosit pentru strict necesara reflecție în vederea evitării escaladării răului, a urâtului. Omul cât trăiește speră.
Publicat de : Valentin Stănilă
Data publicării: 18 Iun 2005 - 09:56
 

Link știre   [1] https://fundatia-aleg.ro/index.php?name=News&file=article&sid=5131&titlu=O_saptamana_urata