Vineri, 08 Ianuarie 2016 - 06:17 AM Aleg.RO: Nu te opri, nu te intoarce (I)/ de Traian Dobrinescu

Publicat de: ---

Autor: Traian Dobrinescu 08 .01.2016

Traian Dobrinescu s-a nascut in comuna Orlesti, judetul Valcea, la 23 mai, 1949. Scoala generala o face in comuna natala, apoi urmeaza cursurile Liceului Nicolae Balcescu, Ramnicu Valcea. In 1967, intra la Facultatea de Filologie a Universitatii Babes-Bolyai, pe care o termina in 1972. Din 1972 pana in 1989, este profesor de limba romana. Din ianuarie 1990, este, pe rand, sau in acelasi timp, jurnalist, director de  teatru, om de afaceri, corespondent de razboi din Transnistria, are doua exploatari forestiere in Siberia, cutreiera taigaua siberiana  intr-o aventura tumultuoasa de patru ani, scrie carti si devine parlamentar liberal in 2013.

Debuteaza ca scriitor in volumul colectiv de proza Preludii epice, Editura Eminescu, 1990. In 2002, ii apare volumul de texte lirice Cantec de violoncel, Editura Ziua, in 2004, volumul de texte lirice Urme, Editura Cartea Romaneasca. Publica, in 2008, romanul Cand Dumnezeu imi spunea pe nume, Editura Paralela 45, iar in 2013, romanul Cei morti inainte de moarte, Editura Aius, care ia premiul Cartea anului, din partea USR, filiala Craiova. Volumul Si urme vor ramane toate apare tot la editura Aius, 2014.

O carte scrisa fara inhibitii, intr-un ritm alert. Autorul nu ascunde nimic din ce i-a oferit viata: munca, riscuri, aventura de tot felul, frustrari, impliniri, indarjire. Un om in cautarea unui tel. Totul se amesteca intr-un creuzet din care ies intamplari ce socheaza, caractere puternice, oameni de toata mana, satul arhaic, lumea urbana care, incet-incet, metabolizeaza personajul. Este o aventura continua, o cautare devoratoare, o devoalare sincera a chiar momentelor intime, si nu putine, o naratiune care antreneaza realitati complexe si povesti tulburatoare. Un roman memorialistic, s-ar putea spune, al omului care nu se opreste si nu se intoarce.  ?O asemenea autoscopie nu este lipsita de curaj. Si nici de riscuri, pentru ca nu stim ce gasim acolo, in starea de submersibilitate, si cum mai putem face fata, cu sinceritate si cu ochii deschisi, acelei confruntari. Nu gasim, in acele locuri si timpuri, numai lucruri onorabile. Acum, cand cartea este incheiata, pot spune ca intoarcerea in timp si, mai cu seama, desacralizarea trecutului prin povestire sunt acte de curaj, de re-cunoastere si de re-intelegere.

Volumul urmator, daca va fi, ar putea vorbi despre jurnalistul si corespondentul de razboi din Transnistria, despre omul de afaceri, despre cei patru ani in Siberia, in proximitatea fostilor luptatori rusi in Afganistan sau a grupurilor mafiote, despre scriitorul si deputatul din Parlamentul Romaniei. Tot cu sinceritate. Si cu pretuire pentru cititor.? ? Traian Dobrinescu.

Povestea cu hainele si bocancii cred ca spune multe despre mine, omul care poate sa ia hotarari pripite, ca mai apoi sa regrete si sa nu stie pe unde sa scoata camasa. Sa fi avut sase ani? Era o iarna geroasa si cu zapada multa, prin urmare toata ziua eram pe partie, ne dadeam cu sania din deal si veneam pe o ulita pana in drumul principal, unde aveam si noi casa. Aveam o sanie din lemn cu plasii placati cu potcovita (banda metalica ingusta) si veneam la vale cateva sute de metri. Intr-o zi il rog pe tata sa-mi cumpere niste biscuiti. Pleaca tata la magazin si se intoarce cu mana goala. Droane a zis ca nu da biscuiti decat pe haine si bocanci. Ce faci, dai haina, pantalonii si bocancii? Fara sa clipesc ii spun da. M-am dezbracat, am dat bocancii jos din picioare si i-am pus in bratele tatii. Nu a trecut mult si tata se intoarce cu mainile pline: o punga de hartie cu biscuiti, alta cu napolitane si bomboane. Am mancat doua zile cu zgarcenie, iar spre seara zilei a doua, ii pun in brate ce mai ramasese si-l rog sa le duca lui Droane si sa-mi aduca hainele si bocancii. Alte haine si alti bocanci nu mai aveam, asa ca m-am trezit prizonier in casa, in timp ce alti copii erau la sanie. Tata imi spune ca am avut o intelegere si ea trebuie respectata. Si eu ce fac? Stai in casa, imi raspunde. A doua zi a plecat cu alti vecini, cu saniile mari trase de boi, sa taie niste salcami din padurea noastra. Pe la pranz n-am mai rezistat in casa si am plecat descult, doar in camasoaia lunga pana sub genunchi, la sanius, dar fara sanie, ca si sania disparuse. Jucam marunt pana trecea cineva cu sania si ma aruncam peste el, apoi ma intorceam iar pe picioare pana in curba unde stiam ca incetinesc cei care veneau de sus. Poate nici nu-mi mai simteam picioarele, dar nu-mi venea sa plec acasa. Pentru cine ma intreba unde-mi sunt hainele si incaltarile, invariabil raspundeam: Mi le-a furat Droane! Trecusera cam trei ore si cred ca mama se dadea de ceasul mortii nemaigasindu-ma in casa, dar nici asta nu conta. De sus, de la deal, se auzeau glasuri ragusite, rastindu-se la boi, dar n-am dat atentie pana-l aud pe nea Mitrica Ciocazan, vecinul nostru: Ba, Gheorghe, ala nu e fiu-tau? Tata se uita, eu ma uit si inghet. Nu de frig, cu el ma obisnuisem. Plec ca din pusca, dar n-o mai iau pe drum, o tai prin gradinile oamenilor, cu zapada pana la cur, si nu ma opresc decat in pat. Mama se uita la mine si cu bucuria ca aparusem, si cu furie. Ssst, vine tata! Tremuram sub plapuma. Scot capul si strig la mama: Sa nu-i spui ca am iesit din casa. Auzi? Mi s-a parut a fi intelegatoare. Cand aud pe prispa pasii tatii care scuturau zapada de pe picioare, incep sa tremur si mai tare. Unde e golanul ala mic? il aud. In pat, ii raspunde mama. Trage plapuma de pe mine si raman cu ochii beliti la el. Unde-ai fost? Aici, ii raspund fara sa clipesc. Tu crezi ca nu te-am vazut? intreba incrancenat. Fa, muiere, asta e nebun rau. De cand e plecat? N-a plecat, omule, nicaieri, a stat in pat. Amandoi mintiti, crezi ca nu l-am vazut? Ba, puta, mori inghetat. Vara mana sub plapuma si-mi prinde picioarele. Sunt sloi picioarele astuia. Du-te si ia-i hainele de pe beci. Deasupra beciului, din casa de atunci, aveam o magazie in care ai mei depozitau de toate. Mama se intoarce cu hainele si bocancii. Pai bine, ma, tata, ma ia el la rost, tu iti dai hainele si incaltamintea pe nimicuri? Sa tii minte, baiete, cele de trebuinta nu se dau, se apara. Incalzeste-i niste apa si pune-l cu picioarele in ea. Fa-i si un ceai de tei. Mai bine niste vin fiert, sar eu, vindecat de gandul pedepsei.

Marian adormise cu capul pe masa, iar taicu plecase, adunandu-si anii, spre casuta lui. Ai fost zburdalnic rau, mama. Parca acum e altfel! se mira tata. Continuam sa-mi plimb degetele prin parul lui Marian. E un copil bun, spune tata cu glas domol si cald, ridicandu-l in brate, asa adormit cum era. Ce faci, te duci dimineata cu vitele? Mai vezi si tu ce e pe deal? Ma ridic si pun o mana pe umarul lui. Ma duc, sculati-ma la sase.

A doua zi, la sase, mama ma atingea usor si-mi soptea numele. Inainte sa ma imbrac, respect cea de-a doua porunca a tatii, mananc ceva in fuga si beau o cana cu lapte de capra, proaspat muls. Tata se trezise inaintea mea, taiase un ied, pe care-l atarnase intr-un carlig sub patul, unde sacrifica animalele, si-l jupuia. ?Neata, ii zic. ?Neata, imi raspunde. Spune maica-tii ce sa-ti pregateasca pentru la pranz. Ce face de obicei, ii zic luand o toporisca atarnata intr-un cui si o var la spate, sub curea. Asta era, in locurile din care vin, dovada barbatiei si a puterii, asa faceau flacaii satului inainte de insuratoare, cand plecau pe dealuri. Era periculos sa-i cauti pricina unui barbat cu toporisca la curea, pentru ca nu doar o purta, o si folosea. Gestul meu nu scapa privirii lui, ai zice ? nehotarata, daca inainte sa ies pe poarta nu m-ar fi atentionat: Vezi, sa te bati cu cineva! Plec doar cu cele trei capre si doi iezi, boul cumparat dupa colectivizare il las, la sugestia inteleptului si puternicului meu tata, in grajd, ii va da el lucerna mai tarziu. Cei batrani isi continuau munca inceputa de cu seara. Cu cat inaintam spre padurea de salcami din Ghermanoaia, fosta proprietate a unuia Gherman, apoi a altuia, Dumitru Popa, caprele se inmulteau devenind turma, la fel crestea numarul baietilor si fetelor de toate varstele. Drumul masura putin peste un kilometru si, din vorba in vorba, nu stiu cand ajung la padurea cu pricina, paradisul verde si crud al rumegatoarelor si ascunzatoarea indragostitilor care fugeau de ochii lumii.

Amintiri vechi si intamplari noi, doruri batute de vantul despartirilor, ochii inflacarati ai fetelor aflate la periculoasa varsta a abandonarii prejudecatilor, baieti timizi sau palavragii, ramasi in urma fetelor ce faceau salturi peste varste. De pe alta vale venea alta turma si alt amestecat grup de fete si baieti. Multi ramasi la tara sa se eternizeze odata cu pamantul, altii veniti de la scoli profesionale, de la Sibiu si Craiova, iar altii, liceeni ca si mine, semetiti de aura scolilor cu prestigiu. Cei neplecati de acasa ascultau cu gurile cascate povesti din alta lume. Cat adevar era si cata mistificare in povestile auzite acolo, deasupra padurii de salcami, nu vor afla niciodata.

Prima batalie a orlestenilor a fost cea cu codri de nepatruns, pe care i-au impins peste un deal, apoi peste alt deal, subtiindu-i si rarindu-i ca sa faca loc asezarii, apoi viilor. O batalie istovitoare in care serpii, aliatii codrilor, sau stapanii lor, inaintau, isi faceau salas si ramaneau la panda in pamantul cucerit cu securea si cu focul. Apoi s-au retras si ei intr-o lume a povestilor pe care doar cei foarte batrani le mai frunzaresc azi langa o oala cu vin. Maica Viena, bunaoara, mi le spunea, in copilaria mea timpurie, din cartea vremurilor apuse, cand de nimic nu te indoiesti.

Imi povestea maica Viena cum in vremea copilariei ei, pe la sfarsitul veacului al nouasprezecelea, serpi mari si galbeni le tineau calea pe la jumatatea primului deal. Batalia curajoasa a copiilor cu serpii lasa victime si de o parte si de alta. Cand copiii fugeau la vale, serpii se faceau roata, doar capul il lasau afara, si isi dadeau drumul pe urma lor. Cand alergau la deal, se ridicau in varful cozii, tot ajungand la calcaiele copiilor. Cum scapati atunci? o intrebam, avand senzatia ca sub camasa se cuibarisera serpii. O luam de-a curmezisul si scapam, apoi ne intorceam cu batele. Prin tufisurile unde pasteau vacile si caprele, serpii se incolaceau pe picioarele animalelor si sugeau la ugerele lor. Vitele se obisnuisera si-i lasau sa le usureze ugerele. Uneori chiar vitele cautau cuiburile de serpi. Se crease o convietuire de necrezut, o intrajutorare pe care doar oamenii de altadata au vazut-o si au inteles-o. Magicul era pe atunci starea naturala prin care Universul isi exprima vointa. Si oamenii o intelegeau.

Simt cativa ochi atintiti spre mine, guraliv altfel, tacut acum. Gene negre palpaind si priviri ispititoare, eu nevindecat inca de povestea cu Emilia. Baietii ma masoara intr-un anume fel, poate intr-o reflectie definitiva, eu fiind Dorel a lu? Gheorghe a lu? Florea lu? Lisei. Mai lipsea ?a lu? Din Dobrinescu?, dar ar fi fost prea lung si prea greu de tinut minte. Cu Din Dobrinescu neamul meu intra in lume, nimeni n-a putut sa-mi spuna cine-au fost cei dinaintea lui, de unde veneam, din ce popor statornic sau migrator ma trag. Ma bantuie uneori ciudate melancolii ale lucrurilor necunoscute. Alteori, ma gandesc ca taicu Florea are absoluta dreptate cand spune ca sunt lucruri pe care e mai bine sa nu le stii. Bunaoara, il ocolesc pe Lisei Dobrinescu, zice-se ca ar fi fost olog si nevolnic, si pe nevasta-sa sinucigasa, morti inainte de vreme, lasand copiii in vrerea sortii, Dumitru, Ion, Florea si Gica, sora lui geamana, care avea puterea sa vindece, cum numai gemenii pot s-o faca, scrantelile incheieturilor si durerile de oase. Dar il caut pe Din Dobrinescu, eroul de la Grivita si de la Plevna, din 1877, improprietarit dupa razboi cu o jumatate de deal, mort pe la treizeci si sase de ani, in urma unei ploi cazute din senin, cand isi cosea fanul cu cativa oameni dupa el. A murit tanar si a lasat cinci copii in urma lui. Ma gandesc ca toti fiind luptatori, mai putin Lisei, moale din fasa, si stiindu-ma si pe mine, n-am putut veni dintr-un os slab.

Iertati-mi aceasta digresiune, dar tocmai imi aminteam cum mi se spunea pe atunci: Dorel a lu? Gheorghe a lu? Florea lu? Lisei, intrebandu-ma de ce lipseste ?a lu? Din Dobrinescu?, cum ar fi exact si corect. Continuam sa raman inchis in aproximativa mea tacere. Nu eram taciturn, Doamne fereste, din contra, eram vesel, spumos uneori, stiutor de glume cordiale, dar simteam ca-mi trebuie putin timp sa ma reintegrez acelei lumi cu tonuri si culori aparte. O vedeam, nu puteam sa n-o vad, pe Filomita cum castiga terenul dintre locul unde o gasisem si mine, palma cu palma. Pulpitele ei intunecate tot ramaneau descoperite. Am retinut dorinta ei de apropiere, mai ales la despartire, cand pe la unsprezece ne hotaram sa coboram in sat. Ti-as fi spus eu mai multe, dar? Ochii ei negri-negri ma electrocutara cateva clipe.

Nu stiu de ce, nu cred ca datorita imaginatiei limitate, sau mai stii?, cei mai multi orlesteni isi botezau fetele cu nume terminate in ?ta? (Filomita, Minuta, Bicuta, Lenuta, Marita, Mandita, Victorita, Mariuta, Nuta, Oprita, Tanta, Tudorita), sau in ?ca? (Angelica, Anica, Viorica, Ietica, Gica, Lica, Nica, Ionica, Aurica, Florica, Onica), foarte putini le botezau cu nume cinstite ca Maria, Ana, Ioana, Elena, Aurelia, Tudora chiar. Ei, bine, tatal bunicii mele, pe numele lui Costandin Panoiu, a sarit calul dand fiicei nume de capitala imperiala, fara ca biata de ea sa fi auzit de Viena decat dupa ce i-am spus eu.

Il gasesc pe tata in curte, in fata beciului, il tundea finul Buric. Pe un scaun, straluceau in lumina vie un borcan cu vin si doua pahare. Baaa, nasule, cat ai mai crescut de cand nu te-am vazut! se minuna Buric, postas si frizer de ocazie, ridicandu-si mainile spre cer. Hai, ba, Buric, termina-ma de tuns, ca pune muierea masa, il repede tata. Si vezi ca ma ciupisi cu masina de vreo doua ori! Mirosea ademenitor dinspre bucatarie. Ciorba mamei cu mult zarzavat si ied la cuptor. Si gogosi calde! Ba, Buric, apare taicu din bucatarie, e timpul sa termini si sa pleci. Nea Floreo, dar o sticla de vin imi dai? Vin am, da? sticla n-am! Acum iti dau, data viitoare sa vii cu sticla.

Masa bogata, vorbe multe, vin zglobiu. Dupa masa, plec la Olt sa inot. Cand ma intorc seara, tata imi face programul pentru saptamana ce urma sa inceapa. Tata, de maine treci la munca, imi spune scurt si fara echivoc. Nici nu va inchipuiti cata bucurie am simtit auzind ca-mi spune din nou ?tata?, copilul meu, adica! Nu stiti cu cata daruire am muncit toata vara, nici masina de stropit via, cu douazeci de litri de zeama bordeleza, n-am simtit-o. Cand am cosit petecul de lucerna de la Scaiosi, m-am intalnit iar cu povestea serpilor. Am taiat cu coasa, fara sa-i vad, erau ascunsi in lucerna, cinci serpi vinetii si am gasit doua cuiburi de prepelita pline cu oua. Taicu Florea mi-a facut semn cu mana sa nu umblam la cuiburi. Tata era plecat cu celebra lui motoreta prin comunele din jur sa duca oamenilor lumina, eu si mama ramaseseram oameni de baza la munca, taicu Florea ajuta cum putea, cu plivitul la vie si stransul fanului sau al lucernei, Marian cu caprele si bunica Viena cu treburile casei. Zilele treceau uniform. Munceam la noi, munceam la colectiv, sase zile din saptamana.

Din august, muncile s-au mai rarit. Fac fisa la biblioteca din comuna, unde bibliotecara era tot femeia care mi-a imprumutat prima carte, cea cu poze si texte scrise sub ele, pe la cinci-sase ani, pe care n-am fost in stare s-o citesc, pentru ca nu stiam. Femeii ii disparusera mustatile si parul din barba, dar ii crescusera niste cicatrice respingatoare. In schimb, bunavointa nu-i disparuse. Multe carti din literatura sovietica si rusa, Tanara garda, Asa s-a calit otelul, Pe Donul linistit, dar intr-un colt am gasit Puskin, Turgheniev, Lermontov, Cehov. Citesc din nou de-a valma. Si gasesc, pierduta intr-un raft, Aventurile lui Gordon Pym, primul meu contact cu proza fantastica a lui Edgar Allan Poe. Atunci m-a atras doar aventura, mai tarziu, cand voi citi pe nerasuflate despre civilizatiile disparute, despre misteriosul triunghi al Bermudelor, despre ozenautica si civilizatii extraterestre si intraterestre, legendele tibetane cu misterioasa Shambhala, Agharta, miraculosul oras dinlauntrul pamantului, altfel imi voi explica povestirea lui E.A. Poe cu a sa corabie fantoma. Cum spuneam in alta parte, orice adevar incepe cu o poveste si fiecare poveste trebuie ascultata pana la capat.

Din volumul in pregatire la Editura Cartea romaneasca

(4224 )