Sâmbătă, 10 Septembrie 2005 - 06:11 AM Aleg.RO: Tehnocratul şi gura partidului

Publicat de: Alin BOGDAN

La o lună după ce l-a aruncat pe Ionuţ Popescu la groapa de gunoi a remanierii guvernamentale, Călin Popescu Tăriceanu şi-a amintit şi motivele pentru care a făcut-o. Cică fostul şef al Finanţelor ba ar fi refuzat constant să tragă câte-o şedinţă de pomină cu secretarii de stat şi cu directorii din minister, ba l-ar fi ocolit mereu pe comisarul european de specialitate. Rostite târziu, cu ezitări, aceste consideraţii seamănă, mai degrabă, cu un set de noduri într-un lan de papură, decât cu temeiuri serioase pentru decapitarea unui ministru. Nici măcar sentinţa, cu caracter general, de „ineficienţă administrativă” nu are darul de a convinge, fiind aplicabilă oricărui component al cabinetelor postdecembriste. Mult mai aproape de adevăr par vorbirile decapitatului, care declară, pe şleau, că mătrăşirea i se trage de la băieţii din vămi, ăia care hrănesc şi ung sistemul politic. Sistem de care fostul (şi, mai nou, actualul) gazetar Ionuţ Popescu nu a reuşit să se lipească. Convins de Theodor Stolojan să lase dulcea şi relativ profitabila viaţă de ziarist specializat în chestiuni economice pentru a da o mână de ajutor la reconstrucţia dreptei, el a jucat mai mult pe postul tehnocratului, fără să-şi bată capul cu ansamblul de combinaţii şi coterii care guvernează politica reală. Ba, după ce mentorul său s-a retras pe Dealul Cotrocenilor, Popescu şi-a pierdut şi unica bază de susţinere în PNL. Ajuns, totuşi, ministru, omul s-a încăpăţânat să stea în afara mecanismului, din când în când şi-a permis chiar să bage şi câte-un băţ între rotiţele acestuia. Bineînţeles că, în aceste condiţii, nu putea să reziste pe metereze.



Ani de zile, granzii politicii au plimbat în gură, ca pe un drops contra durerilor de gât, noţiunea „tehnocrat”. Cu cât tranziţia la economia de piaţă devenea mai insuportabilă, cu atât îi vedeai mai des la tocşouri făcând temenele în faţa specialiştilor-salvatori, chemaţi să scoată ţara la liman. Unii au marşat la invitaţie. Deschizătorul de drum a fost, în „preistoria” democraţiei postdecembriste, însuşi Theodor Stolojan, premier vreme de-un an, pe atunci fără apartenenţă politică. Privit ca un mare tămăduitor, la începutul şi pe parcursul mandatului, după – lăsat să plece la Banca Mondială, fără vreun regret din partea meseriaşilor politicii. Apoi, între 1996 şi 2000, când Emil Constantinescu şi compania au constatat că acei celebri 15.000 de specialişti există doar în lumea umbrelor, Ilie Şerbănescu şi Daniel Dăianu au consimţit să intre în guvernele Ciorbea-Vasile, unul la Reformă, celălalt la Finanţe. Nici măcar n-au apucat să le transpire posterioarele pe scaune, că a venit valul următor de remaniere şi tehnocraţii s-au trezit aruncaţi înapoi, în domeniul privat. De ce, mai-marii vremii nu s-au obosit să explice public, la fel cum azi, într-o primă fază, a procedat şi premierul Tăriceanu în cazul Ionuţ Popescu. Şi totuşi, ce-l transformă pe specialist, într-un timp atât de scurt, dintr-un guru adulat, într-un ochelarist molâu şi ineficient, căruia, ca mare şmecher guvernamental, te simţi dator să-i dai un şut în spinare? Cel mai probabil, incapacitatea cronică a acestuia de a pricepe un lucru simplu, anume că trebuie să „mănâncă” şi gurile individuale ale şefului şi băieţilor din gaşca acestuia, ca şi gura colectivă a partidului.

(645 afişări)