Octavian Andronic a lansat volumul "Anul 2000. Schimbarea schimbarii"

(1996 cuvinte în acest text)
(6228 afișări)  Tipărire

Duminica, 21 Noiembrie 2010, la pranz, standul Editurii Semne-Artemis, de la Targul de carte Gaudeamus, gazduit de Romexpo a reunit un mare numar de vizitatori care au dorit sa fie martorii lansarii volumului de publicistica al jurnalistului Octavian Andronic.

Personalitatea si opera autorului au fost evocate de catre prefatatorul editiei, istoricul Adrian Cioroianu, de jurnalistii Octavian Stireanu, Carol Roman si Ion Marin, precum si de editorul Stefan Dulu.

A fost subliniata valoarea de document pe care o capata aceasta originala reunire intr-un volum a editorialelor scrise pe parcursul unui an de referinta, care refac cursul evenimentelor din perspectiva unui observator atent la semnificatii si echilibrat in evaluarea acestora.


Schimbarea Schimbarilor Anul 2000


"Anul 2000. Schimbarea schimbarii. O cronologie comentata a mileniului III" este primul dintr-o serie de 11 volume in care se vor regasi editorialele, scrise zi de zi si publicate in editiile mai multor jurnale din tara de catre ziaristul care si-a inscris in CV fondarea primului ziar liber al Revolutiei - LIBERTATEA - precum si administrarea altor publicatii de marca, alaturi de remarcabile serii de comentarii la principalele canale de televiziune.

Click pentru album foto...


"Un cronicar prin excelență, mai echilibrat decât epoca sa" - Adrian Cioroianu

Într-un peisaj media care, de-a lungul ultimelor două decenii, a evoluat de la extazul libertății la agonia libertinajului și care pare acum prea des cantonat într-o superficialitate dublată de țâfnă, un jurnalist anume a rămas constant de partea moderației echidistante, a informației verificate și a calmului analitic. Deloc întâmplător, el este cel care trimite spre dvs. această carte.

Din fericire, firește, nu este singurul – dar nu-s nici mulți în această situație, din păcate. La ora la care nu fapta sau cuvântul, ci imaginea (televizată) creează ierarhii și cariere în România, Octavian Andronic se încăpățânează să rămână unul dintre cei mai puțini vizibili dintre jurnaliștii noștri de calitate – deși este, probabil, cel care creează cel mai mult și mai complet, zi de zi, lună de lună, de peste un deceniu: câte un editorial, dublat de un desen satiric, în fiecare zi lucrătoare, plus asigurarea conducerii uneia dintre cele mai complete și echilibrate agenții de știri, AMOS NEWS. Își dozează aparițiile ca un farmacist, grijuliu cu sine și deloc darnic cu cei care l-ar vrea ca oaspete prin studiouri. Am fost martor, indirect și fără voie, la două invitații din partea unor televiziuni de știri pe care Octavian Andronic le-a declinat cu eleganță – motivul fiind unul și același, anume că avea de scris (și de desenat) “Punctul pe Y” din ziua imediat următoare. Cum cartea care se deschide aici va explica imediat chiar prin cuvintele autorului, această rubrică ființează din secolul trecut, adică de la jumătatea anului 1999 când, dintr-o întâmplare dublată de inspirație și oleacă de noroc, “Punctul pe Y” a devenit una dintre puținele (și poate cea mai longevivă, pînă azi) probe de editorial sindicalizat (syndicated, cum spun americanii) din presa noastră. În fond, această carte – și seria de volume care se deschide cu ea – e rezultatul acestei decizii și sarcini asumate atunci.

Octavian Andronic are o impresionantă calitate de moderator, chiar și atunci (sau mai ales atunci) când scrie. Mulți dintre dvs. vi-l veți reaminti din dezbaterile electoral-prezidențiale ale anilor 1990-2000, când dânsul era parte din mini-echipele de jurnaliști ce mediau confruntarea pe diverse canale ale televiziunii publice sau private. Cu toată încrâncenarea politicii de atunci, trebuie să recunoaștem că moderatorii erau mai eleganți – și mai pricepuți – decât mulți dintre cei de azi, care par adesea mai nevricoși și mai nevorbiți decât invitații. Interesant este că acest apetit pentru moderare/mediere transpare și din scrisul autorului nostru. Nu cred că este vreo persoană publică – din politică, din administrație sau vreun coleg din presă – care să fi fost vreodată ofensată de vreun rând al dlui Andronic: chiar și atunci când este mușcător sau ironic, fraza acestuia nu agresează; ea este empatică, este argumentată și, mai ales, are acel calm stilistic al jurnalistului adevărat, care știe că puterea frazei scrise derivă direct din responsabilitatea autorului ei.

În ultimii doi ani, Octavian Andronic a “dăruit” câte un volum de bilanț la trei dintre cele mai importante personaje politice ale României post-revoluționare: Ion Iliescu, Traian Băsescu și Adrian Năstase. Dar tomul de față este altceva: autorul trece acum dincolo de nivelul unui moderator echidistant: el devine un cronicar al acestui început de mileniu românesc, propunându-vă câte o rememorare sugestivă pentru fiecare zi a “anului de graniță” 2000 – “poate cel mai complex și mai spectaculos dintre toți cei care au trecut din decembrie ’89”, cum spune autorul chiar pe ultima filă datată a acestei cărți. De la hoții de șine de cale ferată (06 ianuarie acel an) și pînă la dramele și dramoletele “păgubiților de la F.N.I.” (01 iunie), de la profețiile lui Silviu Brucan (neconfirmate, ca atâtea altele!) referitoare la candidatura lui Emil Constantinescu pentru un al doilea mandat (19 iulie) la un impresionant episod “despre nesimțirea” unora dintre noi (02 septembrie), de la câteva întrebări bine puse despre enigmele unor numiri (respinse) de ambasadori (02 decembrie) la un text-memento despre Virgil Săhleanu – fost lider sindical ieșean, a cărui moarte rămâne una dintre bizareriile tranziției românești! (11 decembrie 2000) –, textele lui Octavian Andronic poartă în ele întrebările și fragmentele de răspuns ale multora dintre noi, cei care atunci animam segmentul cu drept de vot al acelei Românii aflate la capătul unui deceniu de post-comunism. Privite cu avantajul distanței, unele dintre texte par preponderent critice sau măcar dubitative la adresa administrației Constantinescu; este cert că meritele acesteia în viitoarea aderare la NATO (2004) sau UE (2007) vor fi mai apoi reținute de istorie – dar, în toamna anului 2000, sentimentul general era mai apropiat de cele spuse de Octavian Andronic decât de orice altceva.

Din materialul redactat de-a lungul acestor peste 10 ani, Octavian Andronic poate (re)constitui lejer 10 sau 11 volume, fiecare cu prinosul său de rememorare pentru (aproape) fiecare dintre zilele scurse. Aproape că-i fericesc pe istoricii (sau măcar pe curioșii) viitorului, care vor avea, sub această formă, una dintre cele mai complete, mai ironice, mai generale și mai bine scrise cronici ale începutului de mileniu III românesc. Se vede că Octavian Andronic a scris-o nu numai dintr-o datorie profesională, ci – înainte de toate – cu o vădită plăcere: adică, plăcerea celui care, dorind să înțeleagă el însuși, remarcă ceea ce nu toți văd, pune cap la cap informațiile, face conexiunile cu fler și explică și altora partea de adevăr a lumii – și timpului – în care trăiește.

Drept care, pe scurt, iată ideea pe care tot încerc să v-o spun de trei pagini încoace: dacă presei române post-comuniste i-a fost dat să aibă un cronicar veritabil, acesta este Octavian Andronic. Stilul frazei și conturul desenului său au fost înzestrate pentru așa ceva. Pregătiți-vă cum se cuvine, faceți cafeaua, așezați-vă comod în fotolii: acesta nu-i decât începutul; mai sunt alte 10 volume care abia așteaptă să vină, pentru a ne (re)aminti împreună câteva crâmpeie din propria noastră viață și din comuna noastră istorie recentă & contemporană!

Adrian Cioroianu
12 septembrie 2010, București


Cuvânt după

Cei 11 ani ai primului deceniu ...


În urmă cu 11 ani, prietenul Zoly Kovacs, fondatorul grupului de presă AGENDA din Timișoara, cu care Libertatea avusese o bună colaborare vreme de câțiva ani, mi-a făcut o propunere: să-i dau, zilnic, câte un comentariu și o caricatură, pentru cotidianul său, „Agenda Zilei”. De-a lungul primului deceniu de presă liberă exersasem sporadic această procedură. Copleșit, adeseori, de problemele redacționale, constatam că nu îmi mai rămâne timp pentru „delicatesa” zilei, care începuse să devină editorialul. Mă aflam într-un moment de cumpănă. Tocmai părăsisem noul cotidian „Informația de prânz”, căruia Adrian Sârbu nu avusese tăria să-i facă un loc în tipografia sa dimineața, când era evident că nu mai există o piață pentru jurnale de după amiază sau de seară (dealtfel, ziarul nu mi-a supraviețuit decât vreo două luni, fiind abandonat de grupul în care se oploșiseră tot felul de „băieți deștepți”, angrenați într-o permanentă competiție de a se afla în grațiile boss-ului care începuse deja să cocheteze cu paranoia) și nu aveam o imagine prea clară a ceea ce urma să fac. Eram însă hotărât să-mi acord un răgaz – mai ales că „pompa centrală” începuse să-mi dea semne de neliniște, ridicându-mi tensiunea până la niveluri de alarmă – și propunerea părea binevenită, mai ales că avea darul să mă țină în contact cu actualitatea. Cu caricaturile nu era o problemă, pentru că „Andografia zilei” continua să fie difuzată de PRO TV, în baza unui contract de sponsorizare cu prietenul Sandu Feig, creatorul „Sankt Petersburgului”, iar cele două variante – cea animată și cea statică - puteau coexista fericit.

Am început, deci, pe la jumătatea lui 99, un exercițiu de disciplină profesională pe care nu l-am întrerupt până astăzi, dătător, în egală măsură, de satisfacții și de stres. Pentru că nu odată, mintea sătulă de avatarurile unei realități năuce, refuza să rezoneze la semnalul orei de închidere a ediției. Cu timpul, „Punctul pe Y” mi-a fost solicitat și de alte publicații și a constituit, poate, prima formă de sindicalizare din presa românească, el fiind tipărit, concomitent, la Timișoara, București, Suceava, Brașov, Pitești, Satu Mare, Oradea, Curtea de Argeș și alte câteva locuri pe care nu le mi le mai amintesc. În același timp, odată cu demararea primului blog de presă, de către compania de internet „Kappa”, editorialul și caricatura au figurat în sumarul „Ziarului Personal”, de pe la jumătatea lui 2000. Aici s-a constituit și arhiva pe care, centralizând-o, am ajuns la concluzia că din lectura editorialelor se poate desprinde o cronică personală a timpului parcurs, refăcând un traseu marcat de percepția subiectivă a unor evenimente obiective.

Am avut sentimentul că, în mod rezonabil, perisabilitatea, efemerul articolului de ziar, se poate converti într-un edificiu care să reziste timpului – cu avantajele și dezavantajele constând în infirmarea sau confirmarea unor atitudini sau puncte de vedere.

Ideea de a reface cronologia primului deceniu al mileniului trei, într-un șir de volume dedicate fiecărui an scurs m-a tentat din primul moment, deși am realizat dificultatea transpunerii sale în practică, pe care tocmai am exersat-o pe parcursul celor trei volume de „Dicționar politic” apărute la finele lui 2009 și debutul lui 2010 – „B de la Băsescu”, „I de la Iliescu” și „N de la Năstase”. Tot ele mi-au întărit însă convingerea că un astfel de exercițiu nu este doar posibil, ci și necesar și că, într-o lume și etapă isterică copleșită de informație, se înregistrează un mare deficit de organizare și ierarhizare a acesteia.

Nu știu, e posibil ca cei care se vor încumeta să scrie istoria acestei perioade complexe, vor apela și la acest „izvor”, acordându-i înțelegerea necesară ce ține de inevitabila subiectivitate a tratării temelor. Sunt însă convins că pentru cei mai mulți dintre cei care au trăit cu intensitate intervalul, lectura unei astfel de lucrări va constitui prilejul unor surprinzătoare rememorări.

Spuneam că este vorba de un exercițiu temerar, seria urmând să cuprindă 10 sau 11 volume. Nu doar din punct de vedere intelectual, ci și din cel banal, material, pentru că demersul meu se produce într-un moment de criză care pare să blocheze înțelegerea și interesul celor care ar putea contribui la realizarea lui. Sper însă că voi găsi resursele necesare pentru a-l duce la capăt. Încep cu acest an „2000 – Schimbarea schimbării”, chiar dacă mi s-ar putea reproșa că, tehnic, nu face parte din primul deceniu al mileniului. De ce îl includ? În primul rând pentru că așa vreau, și nimeni nu mă poate împiedica. În al doilea, pentru că în el se pot descifra originile tuturor tendințelor și acțiunilor manifestate pe parcursul următorilor. Este anul în care se crează premisele ciclului de alternanțe politice și în care se distilează proiectele politice viabile, care vor marca profilul românesc al deceniului. Dar, mai ales, este anul în care intră în scenă un veritabil contingent de figuri noi, concomitent cu ieșirea unora despre care, astăzi, practic nu ne mai aducem aminte.

Vă doresc lectură agreabilă!

Octavian Andronic

  
[ Înapoi la Dicționar politic | Index secțiuni ]
Page created in 0.14299201965332 seconds.