Coltul cinefilului“15” - dragostele si revolutiile lui Sergiu Nicolaescu

Andrei Milca Dupa succesul de casa cu “Orient Express”, veteranul regizor - si cel mai prolific al filmului autohton - Sergiu Nicolaescu se intoarce la o tema mult prea draga lui: Revolutia de la 1989

. “15” vine ca o continuare logica ori ca un portret inversat in oglinda al mai vechiului “Point zero”. Cele doua filme despre Revolutie par a epuiza, in fine, subiectul - perfectionistul creator nu s-a lasat si a mai facut deci un al doilea film despre 1989, chiar daca fusese criticat pentru “Punctul zero”, unde recompunea minutios, sub forma pseudo-documentarului istoric, procesul si executia Ceausestilor (probabil nemultumit de ceea ce i-a iesit in anii ‘90, Nicolaescu a vrut sa mai incerce o data, din alta perspectiva). In “15” nu ne vom intalni asadar cu figurile dictatorilor sau ale personajelor politice care au condus Revolutia (inclusiv regizorul insusi!), ci doar cu oamenii simpli, de pe baricade, cu anonimi iesiti in strada, din furie si disperare, deveniti peste noapte - si fara voia lor - eroi. Daca “Punctul 0” era un film doar despre desfasurarea propriu-zisa a Revolutiei bucurestene, “15” se axeaza mai mult pe declansarea ei la Timisoara si pe un fapt “senzational”, care ar fi fost probabil musamalizat de autoritatile comuniste, daca miscarile de strada ar fi esuat si nu ar fi cuprins toata tara: arderea cadavrelor manifestantilor banateni. Si mai este ceva diferit fata de primul sau film despre decembrie ‘89: actiunea se muta in flash-back-uri si in prezent, unde o ziarista, frantuzoaica, vine in Capitala noastra la 15 ani dupa precedenta vizita, spre a cauta un copil al strazii, fructul dragostei nefericite a doi tineri morti in timpul evenimentelor stradale. Ea (Ioana Moldovan, parca mai stearsa si fara nerv in comparatie cu “Orient Express”) este Imola, care naste prematur intr-o biserica, mosita de prietenele ei (interpetate de Daniela Nane si... Mihaela Radulescu!), nesupravietuind efortului nasterii. El (Cristian Iacob, intr-un rol excelent) este marinarul... Marinica (nu cred ca este vreo aluzie la actualul nostru presedinte), chefliu si chitarist, care pica victima impuscaturilor din strada si este dus aproape inconstient cu restul cadavrelor revolutionarilor, sfarsind ars de viu in crematoriu. Momentul culminant al filmului este visul sau, in care, evident, scapa miraculos, ajunge la timp la spital, unde logodnica Imola nascuse in siguranta - si ne dam seama ca e un vis in momentul in care ea ii spune “ai o fetita” si noi stim ca de fapt in realitate e vorba de un baiat (orfanul cautat de ziarista). Marinica este deci un invins, nu un castigator ca vechii nemuritori de ieri ai lui Nicolaescu, aflat, se pare, in faza sa de creatie onirica (tot despre un vis e vorba si-n “Orient Express”). Scenariul cu aceste rasturnari de situatie si intretaieri Prezent - Trecut - Prezent poarta si amprenta lui D. R. Popescu si sub pretextul unei povesti de dragoste sfarsita tragic se intra de fapt in Culisele Revolutiei, analizandu-se premisele ei, resorturile care au determinat oamenii sa iasa in strada. Saracia, foamea (memorabile secventele cu marinarul aducand o sticla de whisky “pe sub mana” amicilor din carciuma si ciorapi celor trei muncitoare la uzina), teama, neputinta de a spune liber ce vrei, intr-o lume securista, i-a facut pe timisoreni sa se revolte, infruntand cu bratele goale rafalele armatei care - ei, da! - a tras in populatie, la ordinele ofiterilor fideli Ceausestilor. Este simptomatic personajul Generalului Nuta, unul dintre putinii nefictivi din film, impenetrabil si cinic in aranjarea operatiunilor secrete, de curatire a locului (admirabil rol pentru Ion Dichiseanu). Basmul celor doi tineri nu are happy-end: soarta lor se amesteca implicit cu a multimii care ii va “sterge” din poveste. Ea naste primul copil liber al Timisoarei (care va ajunge apoi dupa 15 ani, simbolic, un ratat al lumii subterane, un aurolac) si moare exemplificator intr-o biserica unde se refugiasera manifestantii fugariti de Armata. El este bagat la gramada cu mortii intr-un camion frigorific, viseaza ca se poate salva, dar de fapt nu reuseste si aproape lesinat piere in cuptorul unde trebuiau sa dispara urmele revoltei spontane. Istoria distruge deci doua vieti - si practic si pe cea de-a treia, copilul urmand apoi ca orfan un destin nefericit. O familie inghitita de iuresul evenimentelor: fara sacrificii nu se poate obtine libertatea. Dar este ceea ce avem noi acum, dupa 15 ani, cu adevarat libertate sau e doar anarhie, doar un surogat de democratie? Haosul e sugerat pe un ton amar, pesimist, aproape resemnat, al regizorului co-participant la manifestari nefericit cumva azi de ceea ce-a iesit pana la urma. “15” e mai mult numarul de ordine pe care-l primeste Marinica, predestinat, alaturi de ceilalti condamnati la ardere - de aici si ghilimelele, care au dat peste cap cateva vieti. Marinica devine un numar, o victima colaterala, un 15 martirizat practic absurd, inutil. Nu se poate elibera decat prin moarte si nunta lui cu Imola e una doar in cer. Pentru aceste presonaje condamnate kafkian, din start, sa piarda nu prea exista solutii si revolutia ii loveste, nu ii salveaza. Din viata scapa doar cine poate - in filmul lui Nicolaescu cuplul adamic de la ‘89 e inghitit de furtuna evenimentelor. Nici copilul din al doilea fir narativ al story-ului nu are o soarta mai fericita, nu e gasit spre a fi infiat de ziarista si sfarseste intr-o gaura astupata de canal, unde cu 15 ani inainte fusese varsata cenusa tatalui sau, de la care “mosteneste” printr-un sir de intamplari de senzatie un medalion (alt simbol al continuitatii, al mostenirii nefericirii, al ispasirii pacatelor stramosilor) - dat de tovarasul sau de suferinta. La care copilul strazii, nascut o data cu revolutia, spune cinic: “poate ne aduce noroc”. Dar unele lucruri nu sunt facute decat sa poarte ghinion. Dincolo de infrangerile scontate ale eroilor sai, regizorul ne arata ca este intr-o alta etapa a creatiei sale, devenind mai putin spectaculos in caftinguri si efecte speciale si cumva mai umanizat, nostalgic, duios cateodata. Desi nu e genul de regizor de filme-sirop, telenovele de familie, Nicolaescu devine capabil in a reda sugestiv, la limita dintre melodrama si film “istoric” (regizorul filmeaza parca obstinant ororile, camera se opreste prea mult pe cadavrele ce vor fi arse, cumva ca o “luati aminte!”), cateva clipe - din viata unor oameni - care pot da peste cap destine. Oamenii simpli pusi fata in fata cu sortii tavalugului national, care-i ia cu el. Nu mai sunt voievozi, capitani, comisari s.a., ci lucratoare la o fabrica, un marinar, un sofer (alt rol foarte bun pentru Valentin Teodosiu!), si respectiv in prezent o ziarista (Maia Morgenstern), prietenul ei roman (Serban Ionescu) niste senatori tipici (Constantin Cotimanis, Vladimir Gaitan). Un film despre prietenie si dragoste, nu neaparat o capodopera (din punctul meu de vedere mi s-a parut mai reusit “Orient Express”), dar oricum nu o pelicula de evitat, cum s-au grabit sa-l faca praf unii “critici” prin revistele unde Sergiu Nicolaescu e persona non grata. In peisajul si asa arid al filmului romanesc, “15” poate fi o prezenta binevenita, pentru ca reda mult mai credibil si mai cald o poveste haotica de la Revolutie decat mai putin izbutitul “Punct zero” (paradoxal sau nu, fictiunea bate din nou realitatea). Este o drama despre refuzul celei de a doua sanse (cam toate personajele “pierd”), adica despre imposibilitatea de a te realiza, de a fi fericit. Un film unde cotidianul devine fictiune si basmul devine real - cu destule arhetipuri si subintelesuri iar “15” este un film poetic construit in jurul unui personaj forte, jucat de Iacob, cu altele mai putin reusite - cele feminine mi se par schematice -, mizand pe aplombul maselor de figuranti care recompun spectaculos o atmosfera ceausista, noir, de care ne dezobisnuisem. Ca Mihaela Radulescu si-a dorit sa fie si actrita - si regizorul i-a oferit politicos aceasta sansa - e alta problema: Hilde e vedeta insasi, fara vreo diferenta fata de “Duminica in familie”, dar asta deja nu mai deranjeaza publicul, care poate sa treaca peste micile nereusite. Oricum, “15” are momentele lui, reliefand capacitatea regizorului-cameleon de a se metamorfoza de la un film la altul, trecand de la actiune la tragic, de la comedie la epopee nationala, ori de la semi-ecranizarea din “Orient Express” la (revenind) avatarurile Revolutiei Romane. Cum bine il definea Calin Caliman, Nicolaescu stie sa se muleze pe orizontul de asteptare al spectatorilor - adica face “film de public”, intr-un moment cand ducem lipsa de asa ceva.
Publicat de : ---
Data publicării: 01 Dec 2005 - 07:18
 

Link ştire