Miercuri, 30 Decembrie 2015 - 06:47 AM Aleg.RO: Cum au fost faultati Iuliu Maniu si taranistii de rivalii liberali. „Denaturarile regretabile“ semnate de un fost premier, analizate de Corneliu Coposu

Publicat de: ---

adevarul

Desi comunistii l-au identificat pe Iuliu Maniu, precum si pe partidul pe care acesta il conducea, drept principal obstacol in calea impunerii stapanirii absolute asupra Romaniei, nu ei au fost primii care au denaturat adevarul istoric si au minimalizat rolul hotarator al lui Maniu si al altor lideri taranisti in actul de la 1 Decembrie 1918 . Potrivit istoricului salajean Marin Pop, in anul 1981 aparea la Munchen, volumul de memorii ale fostului prim-ministru al Romaniei, Ion Gh. Duca, intitulat „Amintiri politice”. ”Aparitia volumului a generat puternice pasiuni politice in randul fruntasilor politici ardeleni national-taranisti care mai erau in viata, datorita modului cum erau „zugraviti” ctitorii Marii Uniri, Iuliu Maniu sau Alexandru Vaida Voevod si descris marele eveniment istoric de la 1 Decembrie 1918”, spune istoricul. Evident, Corneliu Coposu, fiul unui semnatar al actului de consfiintire a Marii Uniri (protopopul Valentin Coposu) si secretarul politic si personal al lui Iuliu Maniu, nu putea sa ramana indiferent la ”denaturarile regretabile” cuprinse in volumul de memorii, asa ca scrie o recenzie ampla, in care demonteaza pas cu pas ”denaturarile”. Bineinteles, recenzia a fost interceptata de Securitate, motiv pentru care documentul a fost gasit de istoric in arhivele CNSAS. Potrivit lui Marin Pop, inaintea lui Coposu mai facusera observatii pe marginea acestor denaturari istoricul Zeno Draia si Ionel Pop, nepotul lui Iuliu Maniu. ”Cateva din fragmentele observatiilor facute de Zeno Draia au fost publicate in revista „Flacara”. In schimb, observatiile lui Ionel Pop si Corneliu Coposu au fost respinse de la publicare”, spune istoricul. In recenzia sa, Corneliu Coposu apreciaza la justa valoare politica liberala si a marelui om politic Ionel Bratianu in realizarea Marii Uniri, de asemenea, consecventa „sectara” cu care Ion Gh. Duca a activat in Partidul National Liberal, nefiind, insa, de acord, insa, cu afirmatiile lui I.Gh. Duca, care „isi ingaduie afirmatia ca Romania Mare ar fi facuta de guvernul liberal”, ceea ce minimaliza lupta nationala de veacuri a romanilor transilvaneni pentru unire incepand cu „Suplex Libellus Valachorum, continuand cu rascoala condusa de Horea, Closca si Crisan, Revolutia de la 1848, Memorandumul de la 1892, luptele politice ale deputatilor romani din Parlamentul de la Budapesta intre anii 1906-1910. Afirmatiile pe care Corneliu Coposu le considera cele mai grave sunt cele legate de Iuliu Maniu si Alexandru Vaida Voevod. I.G. Duca afirma ca cei doi fruntasi politici ardeleni au venit la Alba Iulia cu ideea unirii pe baza de autonomie. Corneliu Coposu subliniaza ca cei care au ridicat problema autonomiei au fost fruntasii politici social-democrati din Transilvania, iar Iuliu Maniu, prin interventia sa categorica, a spus ca Unirea se face fara conditii. Potrivit istoricului, Coposu primise, la un moment dat, insarcinarea de la Iuliu Maniu sa aranjeze si structureze tematic arhiva de la Badacin. Aici a gasit anteproiectul de rezolutie al Unirii trimis de Vasile Goldis lui Iuliu Maniu, care cuprindea 12 puncte. Trei din ele, spune Coposu, au fost eliminate de Iuliu Maniu, tocmai pentru a nu da impresia ca se pun conditii.

Va redam, mai jos, textul integral al recenziei, publicat de Marin Pop in revista de cultura Caiete Silvane.

”MEMORIILE LUI I.G. DUCA

Denaturari regretabile

Ion Gh. Duca, fruntas al partidului national-liberal, ajuns (la 5 noiembrie 1933) presedinte al partidului, fost ministru in guvernarile liberale si prim-ministru al Romaniei (noiembrie-decembrie 1933) a lasat un bogat material documentar, privitor la evenimentele politice antebelice si interbelice din tara noastra. Urmasii lui au avut inspiratia (nefericita) de a le publica nerevizuite, in trei volume, insumand aproape 1000 de pagini (in editura Ion Dumitrescu – Munchen, 1981), deci in strainatate, sub titlul: „Amintiri Politice”. Fragmente din respectivele „amintiri” au aparut, intr-o selectiune arbitrara si in presa din tara noastra („Flacara”). Intrucat in unele pasaje ale respectivelor fragmente erau denaturate si mistificate evenimentele legate de Unirea de la 1 Decembrie 1918, in relatarile consemnate de memorialist, - Dr. Ionel Pop, fost ministru si fost secretar al Marii Adunari Nationale de la Alba Iulia a trimis, la epoca aparitiei, publicatiei care gazduia „amintirile” o punere la punct. Din respectiva interventie rezulta ca unele insemnari ale lui I.Gh. Duca sunt eronate, unele afirmatii sunt lipsite de acoperire iar parte din aspectele infatisate de autor sunt falsificate. Gazeta nu a dat urmare rectificarilor si precizarilor pe care le-a facut unul dintre putinii supravietuitori ai marelui eveniment, cu rol de frunte in organizarea si desfasurarea plebiscitului crucial al romanilor din Transilvania.

Un participant cu rol activ in desfasurarea Marii Adunari de la Alba-Iulia, cunoscutul radiolog emerit si luptator national de prestigiu, Dr. Ion Jovin, indignat de deformarea patimase a unor circumstante privind preliminariile unirii de la 1918, al caror martor fusese, asa cum au aparut in „Amintirile Politice” ale lui I. Gh. Duca, a elaborat, la randul sau, succinte dar bine intemeiate rectificari, prin care a subliniat carentele din documentarea memorialistului si a demonstrat adevarul asupra unor momente de capetenie, nesocotite cu animozitate, ori omise cu premeditare, de catre respectivul.

La randul lui, eminentul om de cultura Dr. Zeno Draia, intr-o recenta „Nota” binevenita denunta lacunele „Amintirilor Politice”, dar ca lipsa de loialitate, malitiozitatea si necuviintele autorului, inadvertentele sale, intaratarea cu care loveste patimas in adversarii si rivalii lui si semnaleaza consecintele nocive ale materialului publicat, pentru prestigiul si interesele tarii si pentru memoria marilor oameni de stat contemporani. Mai mult, Domnia sa invedereaza imprejurarea ca jurnalul lui I.Gh. Duca ar putea fi utilizat de catre dusmanii tarii noastre, in justificarea campaniei lor anti-romanesti de defaimare si in sprijinul unor teze revizioniste maghiare, de altfel lipsite de orice fundament.

Ion Gh. Duca nu a fost un gregar anonim, ale carui porniri indarjite, nascute din aversiune personala sau politica, ar putea fi trecute cu vederea, ale carui resentimente etalate in pagini aparute postum si impartasite marelui public dupa cinci decenii, ar putea fi nesocotite. El a facut parte din supra-structura societatii romanesti dinaintea celui de al doilea razboi mondial. Calitatile lui de om politic abil, inteligent, expansiv, de orator de seama si scriitor remarcabil, de negociator iscusit, cu vasta experienta politica, - nu pot fi contestate. Fidelitatea dovedita fata de marele Ionel Bratianu si fata de interesele partidului liberal, au fost remarcate si recunoscute. Sfarsitul lui tragic si nedrept, care l-a gasit la datorie, in fruntea unui guvern fragil, pe care-l prezida de abia doua luni, nu a facut decat sa sporeasca substantial consideratia pe care a acordat-o opinia publica romaneasca, memoriei lui. Ion Gh. Duca a fost socotit martir al straduintelor de obstaculare a fascismului, chiar daca acele straduinte faceau abstractie de la practicele democratice).

Istoria Romaniei inregistra, cu oroare, pe al doilea prim-ministru asasinat (trecusera saptezeci de ani de la impuscarea lui Barbu Catargiu) fara ca cele sapte decenii de framantari sa fi inregistrat atentate mortale. Din nefericire anii care au urmat au amplificat faima nefasta a tarii, in ce priveste asasinatele politice, pe lista blestemata a premierilor suprimati inscriindu-se Calinescu, Iorga, Argesanu (fara a mentiona pe cei care au sucombat in inchisori). Duca a fost omorat de catre o echipa de trei legionari (din care facea parte si un fost membru al tineretului liberal, N. Constantinescu).

Ion Gh. Duca a activat, cu consecventa dar si cu pasiune sectara, in cadrul partidului national-liberal. „Liberalismul nostru, afirma el (in 1924) reprezinta singura idee de progres in Romania!”. Convingerile lui statornice il onoreaza. Din pacate, consecventa partinica dovedita, nu a avut echivalenta in consecventa morala a fruntasului politic. Exemplul cel mai concludent este oferit de cele doua ipostaze contradictorii in care s-a complacut la inceputul deceniului patru. La 8 Iunie 1930, atacand cu vehementa rar intalnita pe Carol al II-lea, el nu s-a dat indarat sa afirme solemn: „Sa-mi sece mana daca o voi intinde vreodata acestui aventurier!” Dar exact peste trei ani (Iunie 1933) a intreprins eforturi sustinute, prin interpusi, pentru a se reconcilia cu Carol si cu Lupeasca si dupa cateva intrevederi secrete de impaciuire a reusit sa obtina, prin compromis moral, investirea ca prim-ministru al tarii (14 noiembrie 1933).

Nici adversarii lui politici, dar nici colaboratorii lui apropiati, nu s-au sfiit sa denunte, in cuvantari, articole de presa, comentarii intime, dar mai cu seama in memorii, unele scaderi, mai putin aparente, ale lui Ion Gh. Duca (Argetoianu, Marghiloman, Carp, Burileanu, Al. Constantinescu, Jean Th. Florescu, Vaitoianu plus reporterii politici contemporani). In conformitate cu caracterizarile (unele necrutatoare) si destainuirile (unele surprinzatoare) facute de catre acestia, trasatura fundamentala a lui I.Gh. Duca (necunoscuta marelui public) ar fi fost „Punica fides” (cu alte cuvinte reaua credinta, inclinatia spre intriga si barfa, ingustimea sufleteasca). Tendinta lui de a-si defaima nu numai adversarii afara, dar si rivalii din partid, a fost cu prisosinta evidentiata de cuvantarile si elaboratele lui. Intr-adevar, putini au fost oamenii politici care au scapat de incisivele lui pamflete verbale si decapitari stilistice si de ostilitatea consideratiilor sale, pe drept sau pe nedrept inversunate, sarcastice sau veninoase. In acelas timp, foarte putini au fost cei care, fara motive de oportunitate, au beneficiat de aprecieri favorabile din partea sa.

Ion Gh. Duca, „elevul diligent” cum l-a botezat P. Carp, a ravnit cu asiduitate la calitatea de continuator tenace al actiunilor si principiilor lui Ionel Bratianu si din orgoliu personal a refuzat cu ostentatie sa accepte adevarul ca marele Bratianu era de neinlocuit. Ambitia lui nemasurata nu s-a bucurat de apreciere. Chiar in cercurile liberale a fost uneori socotit „suspect”, „nesigur”, „capabil sa sacrifice interesele mari, unor veleitati personale” („Opinia”, 4 ianuarie 1932).

„Amintirile Politice” de care ne ocupam abunda de reprosurile intemeiate, de persiflari, de afirmatii gratuite, de inadvertente, de invinuiri iluzorii, de concluzii injuste, - care se impletesc in chip insolit cu incontestabilul talent literar al memorialistului, cu stilul sau inaripat, cu accentele lui lirice, cu pitorescul descrierilor, cu frumusetea imaginilor prezentate.

„Amintirile Politice” ale lui I.Gh. Duca au tendinta de a preamari activitatea partidului liberal, de a scoate in relief meritele incontestabile ale fruntasilor lui. Nu se poate reprosa memorialistului aceasta onorabila tendinta, care nu aduce prejudicii si care poate fi apreciata ca exemplu de loialitate si ca proba apreciabila a unor tendinte partinice de apologie.

Ceea ce i se poate reprosa este superficialitatea cu care – in dorinta de a descalifica oameni, pune in discutie permanentele istorice ale neamului romanesc.

Propaganda revizionista maghiara, de la 1919 incoace, nu osteneste sa repete, in cele patru vanturi, asertiunea calomnioasa ca Transilvania, pe care o reclama, ar fi fost ocupata in mod injust de armata romana, ca populatia Transilvaniei nu ar fi dorit sa se uneasca cu Romania, ci ar fi dorit sa ramana sub sceptrul maghiar, sau in cel mai rau caz ar fi militat pentru „autonomia” provinciei si in subsidiar, ca fruntasii politici transilvaneni ar fi elaborat „conditii” de colaborare, care invederau „rezervele” lor. Aceasta propaganda fondata pe minciuni si mistificari, care a napadit Occidentul, aprig sustinuta de o emigratie maghiara solidara, dar si cu binecuvantarea tacita si sprijinul clandestin al Budapestei, nu vrea sa tina seama de realitatile istorice, etnice, geografice, economice, politice ale Transilvaniei; nesocoteste dorinta unanima a populatiei, care dupa secole lungi de asteptare si-a manifestat un entuziasm neegalabil vrerea de a se uni cu populatia – sora a Romaniei, in adunarea plebiscitara de la 1 Decembrie 1918; aceasta propaganda face uz de toate metodele de inducere in eroare a opiniei publice pentru a castiga, prin frauda, simpatia celor neinformati.

Ion Gh. Duca in „amintirile” sale, nu-si aminteste de lupta milenara pentru unire, a romanilor de peste Carpati, de visul lor neimplinit, de martirajul prelungit peste veacuri al artizanilor neobositi ai reintegrarii, de superba unanimitate cu care transilvanenii, uniti „in cuget si simtiri” au militat pentru „unire cu Tara” si parca pentru a servi un argument nou la indemana revansarzilor ce stau la panda, isi ingaduie (vol. I. pag. 9) afirmatia ca Romania Mare ar fi facuta de guvernul liberal! Nu exista roman care sa conteste meritele nepieritoare ale lui Ionel Bratianu, realizarile guvernelor liberale, - dar afirmatia citata este cel putin indecenta. (Ne amintim scandalul provocat in Adunarea deputatilor de o afirmatie facuta in 1920, de Constantin Stere care pretindea ca Romania Mare a fost facuta de Dumnezeu!). Daca ar fi sa tinem seama de opinia inscrisa in jurnalul lui Duca, ar insemna sa atribuim o insemnatate minora luptelor nationale, celor trei revolutii ale romanilor transilvaneni; sa consideram drept momente nesemnificative „Suplex libellus valachorum”, Memorandul de la 1892, activitatea Partidului National, Adunarea de pe Campia Libertatii de la Blaj, actiunea deputatilor romani din Dietele Ardealului si din Parlamentul de la Budapesta, martirajul lui Inocentiu Micu, jertfele de viata ale lui Antonie Mare, Horia, Closca si Crisan, Avram Iancu si ale tuturor celor care s-au sacrificat in timpul razboiului; sa diminuam importanta „Scolii Ardelene” si straduintele marete ale lui Barnutiu, Baritiu, Papiu Ilarian, ale conducatorilor de obste romaneasca Ilie Macelaru, I. Mocioni, V. Babes, Dr. Ion Ratiu, Gh. Pop de Basesti, Iuliu Maniu si ale celor din generatiile acestora, ale scriitorilor, poetilor, gazetarilor antrenati de idealul unirii, si sa fim de acord cu memorialistul ca unicul autor al marilor realizari este partidul in care s-a evidentiat in mod stralucit Ion Gh. Duca! Dar ne intrebam cum se impaca temerara concluzie a memorialistului cu Decretul din 13/26 Decembrie 1918 (Monitorul Oficial pag. 3749) de „recunoastere” a unirii: „Luand act de hotararea Adunarii Nationale din Alba Iulia” … si cu expunerea de motive (din 29 Decembrie 1919) a legii de unire, care „…se intemeiaza pe fiinta insasi a neamului romanesc, care de aproape 2000 de ani, in mijlocul vitregiilor vremii, a stiut sa pastreze neatins caracterul de constiinta nationala” … (La data respectiva, Ion Gh. Duca era membru in guvernul Bratianu, care a elaborat textul).

Ion Gh. Duca a avut neascunse resentimente (ale caror justificare este greu de reconstituit) impotriva fruntasilor ardeleni. Se presupune ca ele ar fi fost generate de esecurile repetate (1918 si 1922) de tendintele de inglobare a acestora in masa partidului liberal. (Ionel Bratianu a stiut sa se ridice deasupra acestor nereusite). Poate ca detestarea respectivilor fruntasi ardeleni, de catre Duca, sa se fi datorat unui nemarturisit semnal de alarma, declansat de perspectiva unei primejdii, pe care intransigenta, popularitatea si inflexibilitatea viitorilor adversari politici, o reprezenta pentru partidul de guvernamant al lui Bratianu, ramas in Romania intregita fara formatiuni rivale.

S-ar putea presupune ca Ion Gh. Duca, mare iubitor de „barfe” (categorisit in materie, la acelasi nivel cu colegul sau de cabinet, Constantin Argetoianu) s-ar fi grabit sa consemneze, in vremea cand isi elabora jurnalul, - zvonuri de culise, rautati de cafenea, minciuni si calomnii (care-i faceau o placere deosebita!), despre adversarii sai politici sau despre rivalii sai potentiali; ca dupa inregistrarea lor, nu ar mai fi avut vremea sa le elimine din cuprinsul „Amintirilor Politice”; ca datorita mortii sale intempestive si a vietii politice agitate care a premers-o, ar fi lasat neretusate anumite texte, cu intentia de a le revizui. Editorii recenti ai memoriilor sale le-au lasat, dintr-o condamnabila superficialitate, sa apara asa cum au fost ticluite initial, fara sa tina seama de umbra pe care o astern peste memoria autorului si de prejudiciul cauzat intereselor nationale. (Oare se poate invoca in astfel de cazuri „probitatea editoriala?) – Din pacate, memorialistul insusi inlatura cu buna stiinta aceasta posibila circumstanta atenuata si atesta (cu sau fara voie) ca notele scrise, nu sunt contemporane cu data consemnarii, ci ulterioare si posterioare evenimentelor inregistrate. Astfel, scriind (dupa jurnal, in Decembrie 1918) despre „pertractarile” din ajunul Marii Adunari Nationale de la Alba-Iulia se grabeste sa acuze pe fruntasii Partidului National de „tendinte de autonomie” si scrie textual, despre Maniu si Vaida: „Acesti doi fruntasi, crescuti intr-o atmosfera ungureasca, ostila Vechiului Regat, au venit la Alba-Iulia cu ideia unirii pe baza de autonomie” (Volumul III, pag. 152). Iar mai departe: „Zecile de mii de oameni adunati acolo incepusera sa-si piarda rabdarea, fiindca domnii continuau sa pertracteze. Martori oculari (?!) imi afirma ca fara presiunea multimii, Maniu si Vaida ar fi staruit in pretentia lor” (autonomia Ardealului, n.n.)! In continuare: „Din aceasta banuitoare, nenorocita, nedreapta si nefrateasca stare de spirit au pornit, in urma numeroase greutati, care au stanjenit fara rost, consolidarea unitatii noastre nationale!” (Vol. III., pag. 153) Oare prevedea genialitatea lui Duca in 1918 greutatile care vor decurge din asa-zisa atitudine „autonomista” a fruntasilor ardeleni? O fi inserat el aceasta absurda concluzie mai tarziu, dupa ce a vazut – chipurile, ce fel de consecinte a generat pretinsa atitudine? Dar asta ar insemna ca si-a scris notele mai tarziu decat lasa sa se creada. Si ar insemna ca a lasat notele necorectate chiar si dupa ce s-a convins ca toate aceste presupuneri sunt determinate de baliverne, ca cei doi fruntasi ardeleni, acuzati pe degeaba, au fost adversari categorici ai „autonomiei” si „conditiilor”. Sa vedem ce sta la temeiul afirmatiei calomnioase despre „tendintele de autonomie” si de „unire conditionata” de catre I. Gh. Duca invinovateste (post mortem) pe Maniu, Vaida si ceilalti fruntasi din Partidul National. Toate scrisorile despre unire mentioneaza ca in sedintele preliminare ale Comitetului National si ale Consiliului National, s-a discutat, in cadru restrans, ante-proiectul proclamatiei de unire. (Procesele verbale redactate in sedinte, au consemnat in mod riguros discutiile). Este adevarat ca au avut loc „pertractari”. Aceste „pertractari” au fost determinate de anumite propuneri (care nu-si aveau locul), facute de delegatii social-democrati, care au ridicat si problema „autonomiei” si a „conditiilor de unire”. Discutiile insa au fost intrerupte si incheiate, prin interventia categorica a lui Iuliu Maniu, care a spus: „Marea Adunare este chemata sa decreteze unirea tuturor romanilor si sa nu puna la cale chesiuni marunte. Noi suntem o corporatie legislativa, numai intr-un singur punct: al unirii!” (Vezi problema unirii in lucrarile scrise de Silviu Dragomir, Ion Clopotel, Tiron Albani etc).

Cel care scrie prezentele precizari a avut in mana si a citit cu mare atentie, anteproiectul proclamatiei de la Alba-Iulia, scris (pe foi de caiet scolar, cu cerneala neagra) de mana lui Vasile Goldis, document pastrat in arhiva personala a lui Iuliu Maniu (acum disparuta fara urme). Anteproiectul, in redactarea lui Goldis (din insarcinarea conducerii Partidului National) avea 12 puncte, din care Iuliu Maniu (cu cerneala violeta) suprimase 3 puncte, care aveau un text ce putea fi socotit ca insereaza conditii. Pe pag. 1 a textului initial, Maniu scrisese, cu mana lui, in diagonala, pe locul gol din capul paginii: „Unirea se face fara nici o conditie. I. Maniu”. Textul astfel retusat a servit ca baza de discutie a proiectului (avand noua puncte).

Se pune intrebarea: pe ce temei a fost zamislita nota lui I.Gh. Duca, despre „tendintele de autonomie” ale fruntasilor transilvaneni sau despre intentia de a se insera „anumite conditii” ale unirii ? Ziarele vremii au relatat pe larg fazele unirii. Dezbaterile au fost publicate. Nenumarate scrieri obiective au analizat si comentat tot materialul documentar. Actorii principali ai unirii au facut declaratii publice despre desfasurarea evenimentului. Nicairi in aceasta vasta literatura nu exista vreun indiciu care ar putea sa explice ineptiile aparute in „Amintirile Politice”, referitoare la unire, sau vreo referinta din care s-ar putea trage concluzia ca Maniu, Vaida si ceilalti fruntasi din Partidul National ar fi avut tendinta de a „conditiona” unirea ori de a tinde la „autonomia Transilvaniei”. Atunci? Cui folosesc nascocirile din jurnal? In nici un caz ele nu servesc nici adevarului nici onestitatii istorice, nici intereselor nationale! Poate aduc apa la moara militantilor revizionisti maghiari, care probabil ca se vor grabi sa ponteze „concluziile obiective” ale unui fost prim-ministru al Romaniei (care nu poate fi banuit de simpatie pentru maghiari) si care a inregistrat, in jurnalul sau ca „fruntasii politici transilvaneni, in frunte cu Maniu si Vaida au militat pentru autonomia Transilvaniei” (Printre cele patru solutii pe care miscarea revizionista maghiara din Occident le preconizeaza pentru solutionarea litigiului romano-maghiar este tocmai autonomia Transilvaniei!).

„Amintirile Politice” ale lui I.Gh. Duca reproseaza lui Maniu ca „prezenta lui pe frontul italian” nu a fost de folos cauzei romanismului (Vol. I, pag. 206). De altfel, pentru Duca nici prezenta lui Goga si a celorlalti ardeleni trecuti in Romania, nici atitudinea lui Nicolae Iorga nu ar fi sevit acestei cauze. Te intrebi, cu indreptatire, daca in afara de partidul liberal, a mai fost cineva sau ceva care sa serveasca obiectivul reintregirii? – Dar, Ion Gh. Duca a fost un om politic bine informat. El cunostea perfect presiunile pe care le-a exercitat Contele Tisza asupra lui Maniu, pentru a-l determina sa semneze „declaratia de loialitate fata de patrie”, dupa izbucnirea primului razboi mondial. Dupa esecul acestor presiuni, care au fost intampinate de refuzul categoric al lui Maniu de a da urmare invitatiilor insistente ale guvernului maghiar, s-a dispus imediata „recrutare, incorporare si instruire” a „intransigentului agitator valah” si trimiterea lui pe front. (Maniu avea 42 de ani si era „neinstruit” din punct de vedere militar, mobilizat pe loc in calitate de jurisconsult al Mitropoliei de la Blaj). Prin urmare atitudinea patriotica exemplara, cu care Maniu a refuzat compromisul oferit de Tisza, a avut drept consecinta trimiterea lui pe front. Aceasta imprejurare a fost cunoscuta de toata suflarea romaneasca din Romania si din Transilvania (probabil in afara de I.Gh. Duca). Poate ca I.Gh. Duca nu a inregistrat nici articolul de mare senzatie scris de Octavia Goga si aparut in presa romaneasca din Bucuresti: „Pleaca si Maniu!” si trage concluzia ca Maniu, cu prezenta lui pe front, nu a fost de folos cauzei romanesti. Poate ca, dupa opinia lui Duca „nu a fost de folos” cauzei, nici imprejurarea ca locotenentul de rezerva Maniu, a dezertat de pe front si in calitate de responsabil cu problemele externe si cu problema razboiului, conform mandatului incredintat de conducerea Partidului National, s-a prezentat la Ministerul de Razboi din Viena si a cerut generalului Storger-Steiner, ministrul austro-maghiar de razboi, „sa-i puna la dispozitie o aripa a respectivului minister (construit si prin contributia cetatenilor de origine romaneasca), pentru a organiza o armata nationala romaneasca, alcatuita din militarii romani incorporati in armata imperiala care intrase in descompunere”. Organizand regimente cu compozitie exclusiv romaneasca, Maniu a asigurat ordinea in Viena, a dat concurs cehilor la Praga si a asigurat protectia Marii Adunari de la Alba-Iulia. Nu insa inainte de a pune capat, cu autoritatea si prestigiului lui, la tratativele purtate de ministrul maghiar Jászi Oszkár la Arad, cu Partidul National Roman, prin cuvintele istorice: Vrem despartire totala de Ungaria!” (Telyes elszakadas!)”. Oare nici aceasta actiune nu a fost de folos „cauzei romanismului?”. Se poate oare presupune ca omul de vasta cultura, politicianul inzestrat, care era la curent cu evenimentele politice, pasionat pentru istorie si actualitate, care a fost Ion Gh. Duca, sa fi fost in asa masura lipsit de posibilitatea de a se documenta, incat sa-si limiteze informatia la mizerabile scorneli rauvoitoare, lipsite cu desavarsire de baza reala si sa gazduiasca intr-un jurnal destinat posteritatii doar soapte netemeinice de cafenea si colportari rauvoitoare facute de intriganti si clevetitori? Sau avem de a face cu faimoasa „Punica fides”, care apasa asupra vietii si memoriei ilustrului politician!

Denaturarile regretabile care abunda in „Amintirile Politice” ale lui Ion Gh. Duca starnesc amaraciune si dauneaza intereselor romanesti. Corneliu Coposu”.  


(388 afiri)

 

Link-uri înrudite

· Adevarul
· Alte tiri din sursa
Adevrul

· Alte tiri de la ---


Azi: Cea mai citit tire din sursa Adevrul:

Cum au fost faultati Iuliu Maniu si taranistii de rivalii liberali. „Denaturarile regretabile“ semnate de un fost premier, analizate de Corneliu Coposu | Autentificare/Creare cont | 0 comentarii
Comentariile aparin autorilor. Nu suntem responsabili pentru coninutul acestora.
Page created in 0.32920289039612 seconds.